aug. 14, 2021 |
Ray Bradbury, „Fahrenheit 451”, editura ART, anul 2013, traducător: Petre Solomon.
Sunt o mare amatoare de cărți SF, iar „Fahrenheit 451” este una dintre preferatele mele. Unul dintre motive este faptul că romanul lui Ray Bradbury este unul actual, care te provoacă să gândești și să înțelegi situația unei lumi fără cărți.
Societatea imaginată de Ray Bradbury nu este chiar atât de diferită de a noastră. Mondenul si superficialul sunt baza acestei noi lumi. Tehnologia și drogurile sunt puse la loc de cinste, dar cărțile sunt interzise. Acestea din urmă sunt considerate periculoase, iar pompierii au rolul de a le găsi și de a le arde. Practic, pompierii nu mai sunt salvatori care opresc focul, ci sunt principalii vinovați pentru dezastre.
Aflăm povestea lui Guy Montag, un pompier care ajunge, după discuții cu o tânără ce dispare subit, să se îndoiască de ceea ce reprezintă viața. Prins într-o căsătorie fără iubire, Guy dorește să își găsească pacea, dar nu prin supradoze de somnifere sau droguri. Montag începe să fure cărți și este surprins de tot ce înseamnă literatura. Ceva se schimbă în felul lui de a gândi. Dar toată această escapadă ilegală are repercusiuni care îi pot afecta viața.
Am citit romanul cu sufletul la gură. Am fost uimită de modul de scriere al lui Bradbury, care te vrăjește și te face să continui cartea fără să te oprești. Să fiu sinceră, acest roman m-a provocat să îmi imaginez viața într-o lume similară, ceea ce m-a îngrozit. O societate fără cărți este una ușor de manipulat, una moartă din punct de vedere moral și intelectual. Să sperăm că nu se va ajunge la o astfel de lume.
Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.
aug. 14, 2021 |
Suzanne Collins, „Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare”, editura Armada, anul 2020, traducător: Ana-Veronica Mircea.
Ar fi de prisos să scriu o recenzie a trilogiei „Jocurile foamei”. Este arhicunoscută și fiecare dintre noi am vizionat, măcar, filmele, dacă nu am citit cărțile. Dar Suzanne Collins a extins, de curând, acest univers îndrăgit cu romanul care precede „Jocurile foamei”. Este vorba despre „Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare”, povestea președintelui Snow.
Când am aflat că va avea loc o lansare internațională a cărții, nu mi-am încăput în piele de bucurie, deși cei din jurul meu erau sceptici. De ce ai citi o carte despre un antagonist? Răspunsul e simplu: pentru a-i înțelege motivele, viziunea și dorințele. Nimeni nu face rău doar de dragul de a avea o ocupație. Iar povestea lui Coriolanus Snow mi-a dovedit-o din plin.
La zece ani după terminarea războiului care a dus la crearea Panemului și la distrugerea Districtului 13, familia Snow, odată impunătoare, a decăzut. Orfan și plin de furie, tânărul Coriolanus dorește doar să redea numelui „Snow” strălucirea de odinioară. Dar faptul că el, bunica lui și Tigris, verișoara sa, sunt în pragul sărăciei nu îl ajută. Însă, Coriolanus este inteligent și șiret. Face tot posibilul pentru a fi remarcat, dar, din păcate, este ales pentru a fi mentorul tributului din Districtul 12. Ceea ce înseamnă că nu va câștiga Jocurile Foamei în veci. Cel puțin la prima vedere, pentru că Lucy Gray Baird nu este ca orice tribut. Este vicleană, știe că vrea să rămână în viață. Iar când vede că tânărul Coriolanus este capabil de orice pentru a câștiga, Lucy Gray începe să joace după propriile reguli.
Povestea lui Snow a fost fascinată. Am avut ocazia să îi aflu gândurile, cele mai adânci temeri și să îi înțeleg reacțiile. Iar ca stil de scriere, „Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare” îi este superioară trilogiei originale. Se vede că autoarea a crescut mult ca scriitoare. Am adorat cartea, care a reușit să îmi capteze atenția și să mă reintroducă în lumea distopică a Panemului.
Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.
aug. 14, 2021 |
Șirul pierdut al timpului / Paige Britt; trad. din engleză de Iulia Arsintescu – Ed. a 2-a. – București: Editura Arthur, 2019
Am acceptat provocarea doamnei Monica Onojescu și am decis să discut despre o carte care nu mi-a plăcut: „Șirul pierdut al timpului”.
„Șirul pierdut al timpului” de Paige Britt prezintă povestea Penelopei, o fată care își dorește să devină scriitoare. Părinții ei nu sunt de acord cu această pasiune, așa că îi controlează fiecare mișcare, făcând zilnic un program pe care Penelope trebuie să îl urmeze.
În una din vizitele ei la o vecină, Penelope pătrunde într-o lume magică numită Tărâmul Posibilităților și pornește în căutarea Marei Zăbovitoare, sperând că aceasta o va ajuta să se întoarcă în lumea reală.
În primul rând, cartea aceasta mi s-a părut plictisitoare. Cred că întreaga acțiune ar fi putut fi prezentată în cel mult 200-250 de pagini. Autoare trage prea mult de „timp”, înaintând foarte greu cu acțiunea. Credeam că va fi o carte ușoară, pe care o voi citi repede, dar modul în care a fost scrisă m-a făcut să o abandonez de câteva ori și să o termin cu greutate.
De asemenea, „Șirul pierdut al timpului” este o carte fantasy, gen pe care nu îl prea îndrăgesc. Nu am mai citit cărți fantasy de la Harry Potter, așa că era de așteptat să nu-mi placă această carte.
Dacă ați citit această carte, vouă cum vi s-a părut? Sunt foarte curioasă să vă aflu părerea!
Recenzie de Oproiu Emilia Teodora, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Drăguțești
aug. 14, 2021 |
Abstract, metaforic, plin de viață
Romanul Doinei Ruști aduce ceva inovator literaturii române. Prin stilul fascinant, luxuriant pe alocuri, prin tema abordată în jurul căreia se țese povestea și prin limbajul natural, „Paturi oculte” este un etalon al realismului magic al literaturii noastre contemporane. Dacă limba română ar avea prestigiul unei limbi universale, sunt convins că opera și-ar extinde granițele și ar deveni un interes major atât pentru milioane de cititori, cât și pentru regizori, întrucât punerea în scenă a unor astfel de cadre este, de-a dreptul, fermecătoare.
Subiectul are la bază niște paturi mistice din lemn de roșcov a căror istorie le leagă de o lume magică, sacră, întrucât posedă abilitatea de a-i transporta pe oameni într-o altă dimensiune a spațiului și a timpului pe durata somnului, ca mai apoi să revină în lumea reală ușor schimbați, cu modificări vizibile de fizionomie. Citind romanul Doinei Ruști părăsești cu totul lumea cotidiană. Am simțit că avantajul citirii unui roman contemporan bun este faptul că scriitorul, deși trăiește în aceeași realitate cu tine, are capacitatea de a o modela, de a crea o realitate transfigurată la care te invită, iar rolul tău de cititor îți oferă privilegiul de a te așeza confortabil între paginile cărții și de a trăi fie în Bucureștiul zilelor noastre, fie cu cu sute de ani în urmă, prin livezile de roșcovi ale zarafului.
Astfel, magia paturilor îi aduce împreună pe doi studenți de la Litere, Flori și Lev, aflați într-o permanentă necesitate spirituală de a intra în contact cu paturile speciale, din cauza cărora, în final, vor avea de suferit. Este uluitor cum Doina Ruști transcende granițele timpului, astfel cum numai un maestru al realismului magic ar putea s-o facă. Este genul de lectură care, atunci când ajungi la final, te îndeamnă să te întrebi dacă autorul a avut plănuite toate detaliile înainte să pună povestea pe hârtie. Este genul de roman pe care trebuie să-l citești a doua oară, fie pentru plăcerea lecturii, fie pentru reîmprospătarea cunoștințelor, de a dezlega din enigma paturilor oculte ce ascund o poveste destul de încâlcită.
Cu siguranță „Paturi oculte” nu este o carte ca oricare alta, ci este una dintre cele mai rafinate povești, cele mai durabile, întrucât amintirea ei nu se stinge odată ce ai închis coperțile, după ce ai citit ultimul cuvânt. Deși se pot spune multe despre relativitatea timpului în acest roman, cred că axa întregii sale formări este următorul fragment: „În loc de răspuns, ea i-a spus o întreagă istorie despre acel prim iubit, fără să țină cont că pentru Lev ea era acea primă iubire pe care n-o uiți și pe care o bagi după aceea în mințile altora, încercând să scapi, sperând s-o închizi în creierul lor și să nu mai găsească drumul spre tine.”
Mihail George-Vlăduț, clasa a XII-a, Colegiul Național George Coșbuc, Motru
aug. 13, 2021 |
Cartea prezintă cum a început să facă scrimă, este o reflectare a vieții în sala de scrimă a celei pe care mulți o cunoaștem drept „Brânzica”.
În spatele reușitelor sportivei se află și o istorioară amuzantă de familie, frumos povestită de marea campioană. Faptul că textul este multimodal, imaginile frumos desenate de Gabi Toma pentru a ilustra povestea, umorul cu care se povestește, până și fontul (tipul de literă ales pe pagină), toate sunt motive pentru care mi-a plăcut cartea.
Povestea începe atunci când Ana Maria avea 11-12 ani. Într-o bună zi, fratele ei Mae (Marius) s-a întors de la fotbal și, mai în glumă, mai în serios, le-a dat părinților ideea să o ducă pe Brânzica la „sala de crimă” (băiatul râdea de sora lui, evident! Ceea ce voia să spună era „sală de scrimă”). Familia a luat gluma în serios: odată ajunsă însă în fața ușii, fetița nu mai era atât de sigură că vrea să fie acolo și că vrea să vadă ce e îndărătul acelei uși pe care, chiar așa, scria „sală de crimă” (tăblița neîngrijită era să pună un copil pe goană).
Totuși, la îndemnul părinților a intrat în sală, moment în care s-a simțit de parcă ar mai fi fost acolo și de parcă acolo era locul ei.
După un an de antrenamente, a luat parte la primul ei concurs, pe care nu l-a câștigat, dar nu s-a supărat. Când era pe punctul să dea admitere la liceu, părinții au primit un telefon de la Craiova, solicitâdu-le să o înscrie acolo la liceu, pentru a i se asigura posibilitățile de antrenament. Și, uite-așa, la 15 ani Brânzica (porecla i-a fost pusă de colegele de vestiar) s-a dus singură la Craiova. După câțiva ani acolo și multe, multe alte concursuri, tot singură a plecat, la 17 ani, la Campionatul Mondial de la Lisabona, unde s-a duelat cu o rusoaică destul de cunoscută și, pentru că a învins-o, a câștigat medalia de bronz.
În 2016, a luat parte la Jocurile Olimpice de la Rio, din Brazilie, și a câștigat altă medalie, dar nu s-a retras din viața sportivă. Când s-a întors la București, nu a uitat să facă o vizită și domnului Szilagyi (veți afla citind cine este și de ce asta oferă ca premiu) de la care a primit… o ciocolată și primul ei mâner de spadă.
Este prima carte pe care o citesc despre scrimă, un sport nobil, dar aș recomanda-o tuturor oamenilor, de toate vârstele, deoarece cartea asta îți arată că nu trebuie să te dai niciodată bătut.
aug. 13, 2021 |
”Maestrul Păpușar”, apărută la Editura RAO în 2011, este o carte care aduce în prim-plan pagini din istoria poporului ceh precum și câteva dintre legendele acestuia, într-o aventură plină de mister pe care o trăiește, Milena, protagonista acestei cărți.
Milena este o fată modestă, curajoasă și înțeleaptă, care trăiește împreună cu bunica ei, la Praga. Tatăl ei fusese un faimos păpușar, având propriul teatru, iar mama ei, pe nume Ludmila, pare să fie urmașa conducătoarei Libuse, fiica cea mai mică și cea mai înțeleaptă a conducătorului mitic ceh, Krok. Adolescenta este nevoită să descopere viața pe cont propriu, întrucât niciunul dintre părinți nu se mai află lângă ea.
Odată cu apariția unui misterios Maestru Păpușar, ce dorește să obțină controlul asupra regiunii Boemia, Milena descoperă tot mai multe informații despre strămoșii ei și legăturile spirituale pe care le are cu aceștia, descoperind că are puteri supranaturale ca ale lui Libuse (cum ar fi, prezicerea viitorului). În timp ce Milena învață mai multe despre trecut, Maestrul Păpușar și asistenții săi, Zdenko și Zdenka, îi folosesc pe copii și pe adulți, printre care și pe mama Milenei, ca marionete, în spectacolele lor care deformează istoria Boemiei.
Aceste persoane, ajunse în situația de a nu mai avea propria voință, vor fi transformate în păpuși de lemn. Cu ajutorul mătușilor sale, Katerina și Tereza, și al prietenului, Lukas, Milena reușește să o salveze pe mama sa și să pună capăt nedreptăților făcute de Maestrul Păpușar.
Comentarii recente