aug. 15, 2021 |
„Clopoțeii au dispărut! Suntem mai aproape de Ajun decât de un clopoțel!”
Iarna a venit, iar Detectivii Aerieni sunt foarte fericiți pentru că în apropierea Crăciunului ei nu au niciun caz de rezolvat. Dar aceștia au și motive pentru care să nu fie fericiți, cum ar fi faptul că nu este zăpadă în oraș și că singurul loc cu zăpadă este parcul de la marginea orașului (la cum sunt iernile pe la noi, tabloul mi se pare foarte cunoscut!). De asemenea, anul acesta, primăria organizează o tombolă cu ocazia Festivalului Iernii.
Pentru a participa la tombolă, trebuie să aduci un clopoțel, iar clopoțelul câștigător va primi o mașină neagră și frumoasă.
Așa că bineînțeles, copiii s-au dus și au dat clopoței cu zâmbetele pe buze, dar, în aceeași zi, clopoțeii au dispărut ca prin magie, iar primăria, disperată, i-a angajat pe Detectivii Aerieni să rezolve cazul… Teo a devenit Marlău, Ada a devenit Jesica flecer, Bobo a devenit Bolumbo, Bibi a devenit Scubidu iar Sherlock, beagle-ul, a devenit Șerloc (toate numele trimit la alte personaje sau scriitori). Pentru acest caz, copiii au ales o altă tactică, aceea fiind ca fiecare să meargă pe cont propriu în căutare de indicii și de suspecți. Zis și făcut, detectivii au plecat în căutare de indicii, iar la finalul căutării lista de suspecți a arătat așa: Bolumbo a interogat-o pe fiica primarului, Geanina, care era suspectă pentru faptul că nu era prea fericită cu ideea de a da mașina cea neagră. Gesica flecer l-a interogat pe Nelu electricianul, care, deși era electrician, nu reușise să repare instalația bradului mare de Crăciun din mijlocul parcului (și asta pare suspect!). Marlău l-a interogat pe Pălitură (sau Pitulari sau Pilitură sau chiar Lipitură), care este suspect pentru faptul că, de fiecare dată când Marlău își întorcea spatele la el (sau ei) se auzea un clopotel, iar după aceea domnul (sau domnii) dispărea (sau dispăreau). Iar cât despre Bibi, el mai mult s-a jucat, dar a și aflat faptul că Stănică-Moș Crăciun, care era, să spunem, o mascotă sau o copie a lui Moș Crăciun, are o fobie de sunetul pe care clopoțeii îl fac, iar asta îl face și pe el suspect. Cu toate acestea, copiii erau încă departe de rezolvarea cazului.
Uite așa, ziua Ajunului a ajuns, iar prin minune, clopoțeii au fost găsiți rând pe rând prin zăpadă și, pentru că nu mai era timp de nicio tombolă, Detectivii Aerieni au organizat o vânătoare de clopoței, iar toți copiii care ar fi vrut să participe la tombolă pot câștiga bomboane dacă găsesc clopoței. A fost un final fericit pentru toți, chiar și pentru Nelu care, într-un final, a reușit să pună în funcțiune instalatia bradului.
P.S. Nu v-am spus cine a furat clopoțeii. Asta ca să citiți și voi cartea!
aug. 15, 2021 |
La începutul cărții, Huckleberry Finn, însuși Huckleberry Finn! ne povestește despre viața lui din trecut: despre Tom Sawyer, despre prietenia lor, despre „banda lui de hoți”.
Huck trăia în casă cu două femei bogate, doamna Watson și văduva Douglas. De asemenea, acolo mai era și Jim, unul dintre sclavii doamnei Watson. Din fericire pentru Jim, la un moment dat el a fugit și a ajuns să trăiască pe o insulă pustie, ceea ce reprezenta visul vieții lui.
La un moment dat, tatăl lui Huck, un bețivan care nu prea avea ce să facă cu propria viață, a venit și și-a răpit propriul băiat, l-a forțat să meargă pe jos pe lângă fluviu, până la o baracă în care l-a închis. Pentru Huck nu asta era o problemă: cel puțin cât timp era plecat tatăl lui prin târg, ca să se îmbete, el putea să stea liniștit și nu avea de ce să se teamă. Singurul lucru care îi displăcea cu adevărat băiatului era că, la întoarcere, tatăl lui avea obiceiul să îl ciomăgească. Din când în când. Asta până când băiatul s-a enervat și a reușit să evadeze, făcând o spărtură în peretele barăcii și omorând un porc, pe care l-a și închis în locul lui (culmea, tatăl său chiar a crezut că Huck e mort, deși nu era așa!).
Și așa încep, de fapt, aventurile lui Huck. Băiatul și-a construit singur o plută, cu care a pornit pe fluviu, până când a dat de o insulă pe care s-a stabilit. Acolo a găsit urme care arătau că nu era singurul locuitor și, pândind, a descoperit că pe insula respectivă mai locuia și Jim, sclavul doamnei Watson. Astfel, cei doi au început să navigheze împreună pe fluviu și ar fi făcut-o mult timp, dar, cu ocazia opririi într-un târg, Jim a fost răpit, iar Huck s-a văzut nevoit să își continue drumul de unul singur. Peste ceva vreme, a dat peste doi indivizi, porecliți Regele și Ducele, unul mai tânăr, celălalt mai bătrân. I-a luat cu sine pe drum, iar ulterior și pe alții, ajungând apoi să „renunțe” la tovărășia cam păcătoasă a Regelui și a Ducelui. De la unul dintre pasagerii lui, Huck află unde ar putea fi Jim și decide să îl salveze. Atfel ajunge în casa mătușii Sally, bogată de felul ei, care îl ținea în pivniță închis pe sclavul fugar. Huck, neavând încotro, se dă drept Sid, fratele lui Tom Sawyer și, împreună cu Tom, sapă zi și noapte un canal ca să îl scape din pivniță pe Jim. În cele din urmă, reușesc și toți trei pleacă în căutarea altor aventuri pe tărâmurile indienilor.
aug. 15, 2021 |
Tom Sawyer este un băiat isteț și bun la suflet, dar acesta intră de fiecare dată în buclucuri, din cauza năzdrăvăniilor pe care le făcea. El trăia într-o casă mică, împreună cu mătușa lui, Polly, fratele lui, Sid și verișoara lor, Mary.
Aventurile lui Tom încep într-o zi în care el a ciulit de la școală și s-a bătut cu un coleg. Drept pedeapsă, i s-a dat să vopsească gardul casei (dar, isteț fiind, găsește o cale prin care să îi facă pe alții să văruiască gardul în locul lui). Lucrul care îl enerva pe băiat cel mai tare era să meargă la biserică duminică, împreună cu familia lui (de fapt, nu biserica, ci școala duminicală de la biserică i se părea oribilă). La școală, lucrul care îl interesa cel mai tare era o fată, pe nume Becky. Cel mai bun prieten al lui Tom era Huckleberry Finn, cu care, într-o seară ca toate celelalte, au pus la punct un leac care te scăpa de negi. Aceasta presupunea un întreg ritual care nu se putea face decât într-un cimitir, așa că s-au dus la cel din apropiere, unde au constat că nu sunt singuri, ci în preajma lor mai sunt trei bărbați care discutau ceva secret. De la discuție s-a ajuns să fie înjunghiat unul dintre ei. Cel care a comis crima se numea Joe indianul; băieții s-au speriat atât de tare de el, încât au rupt-o la fugă și și-au jurat să nu amintească niciodată ce văzuseră în seara aceea.
Următoarea năzbâtie pe care au făcut-o Tom și Huck a fost să fugă din târg și de acasă și de lângă familiile lor, ca să se facă pirați pe insula Jackson. Câteva zile mai târziu, au fost dați dispăruți, mai ales că o furtună devastatoare măturase zona respectivă. Se credea că Tom, Huck și Joe Harper (un coleg de școală de-al lui Tom) ar fi murit înecați în timpul furtunii, dar, din fericire, aceștia nu au pățit nimic și au fost aduși înapoi în târg teferi și nevătămați și redați familiilor.
În vacanța de vară, Huck și Tom au devenit căutători de comori și au decis să exploreze o peșteră din apropierea târgului. Ce nu știau ei era că peștera era locul în care Joe Indianul își ascunsese prada de 6000$. Băieții plănuiesc să o împartă între ei, căci găsesc comoara; mai mult, reușesc să îl facă pe Joe Indianul să ajungă în fața legii și să ispășească pedeapsa pe care o merită. De împărțitul comorii se alege praful, dar cel puțin băieții își fac renume în târg că au găsit o comoară și că au dat pe mâna legii un criminal.
Cam aceasta este povestea aventurilor lui Tom Sawyer, care nu este rău, dar este poznaș, iar pentru că a fost plină de aventură, peripeții, episoade interesante de prietenie eu cred că este o carte genială,
aug. 15, 2021 |
Henryk Sienkiewicz, „Quo vadis”, editura Adevărul, anul 2011, traducerea: Stan Velea.
Am citit „Quo vadis” pe nerăsuflate. Henryk Sienkiewicz a reușit să creeze un roman complex, mereu actual, care te transportă în lumea de la începutul secolului I după Hristos. Probabil de aceea, cât și datorită stilului de scriere, autorul a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Totodată, am putut înțelege si contextul socio-politic al Imperiului Roman din perioada lui Nero, pe care Sienkiewicz l-a explicat în detaliu, fără a deveni greu de digerat.
„Quo vadis” nu este o simplă carte pe care să o treci cu vederea. Cuprinde atât de multe personaje și tipologii umane, încât te introduce într-o lume pestriță, fermecătoare. De multe ori, citind, am simțit cum mi se strânge inima: de fericire și de durere, deopotrivă.
Marcus Vinicius este un patrician roman, cu principii adânc înrădăcinate. Crede cu tărie în zei și în tot ceea ce reprezintă viața tipic romană. Dar Ligia, o tânără creștină de origine ligiană, îl face să se îndoiască de crezul său. Dragostea lui Vinicius pentru Ligia este mai puternică decât presiunea celor din jur, chiar dacă sorții le sunt potrivnici. Pe fundalul unei Rome incendiate și pline de teamă, Vinicius și Ligia încearcă să își găsească fericirea.
Romanul este marcat de o întrebare, în jurul căreia pare să graviteze înțelesul lumii întregi. „Quo vadis, Domine?” este ceea ce îl macină pe Sfântul Petru. „Încotro, Doamne?” este traducerea din limba latină. De fapt, cartea prezintă căutarea febrilă a liniștii sufletești și a împăcării. Și mai înseamnă temelia creștinismului: opțiunea de a alege, de a avea mai multe căi spre atingerea idealului.
„Quo vadis” cuprinde istorie, teologie, teosofie si filosofie. Pentru mine, acest roman este una dintre operele mele preferate. Sienkiewicz creează o capodoperă nemuritoare, care te obligă să îți pui întrebarea: „Eu încotro mă îndrept ?”.
Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.
aug. 15, 2021 |
Kristin Hannah, „Un nou început”, editura Litera, anul 2018, traducător: Valentina Georgescu.
Kristin Hannah nu este un clasic, dar operele ei sunt inedite și remarcabil de bine scrise. De fiecare dată, autoarea atinge subiecte tabu, pe care le dezvoltă într-un mod firesc, fără să pară forțate.
Același lucru se întâmplă și în romanul „Un nou început”, pe care l-am citit într-o zi. Recunosc, coperta este cea care mi-a atras atenția, inițial. Nici nu am citit sinopsis-ul, așa că nu știam la ce să mă aștept. Dar nu am fost dezamăgită!
Leni, personajul principal, poate părea, la prima vedere, un stereotip: tânăra adolescentă care se caută pe sine. Dar cam aici se opresc asemănările. Kristin Hannah ne provoacă și ne prezintă efectele războiului asupra psihicului, traumele suferite din cauza unui soț abuziv și granița fină dintre iubire și ură. Totul în Alaska anilor ’70, un loc sălbatic, nepopulat, unde posibilitățile sunt puține. Dar Leni refuză să accepte că existența ei se poate rezuma doar la un cămin toxic. Cu ajutorul lui Matthew, care face parte dintr-o familie înstărită, Leni face tot posibilul să fugă. Însă, viața are alte planuri.
Romanul a fost o experiență pe care nu o voi uita prea curând. Am plâns și am fost uimită de modul liric în care autoarea prezintă durerea și sechelele fizice și emoționale. Poate fi citit la orice vârstă și, pentru mine, cuprinde tot ceea ce mă face să iubesc un roman: emoția pe care mi-o creează.
Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.
aug. 15, 2021 |
Astăzi este ultima zi a Lecturiadei. Iată că am ajuns și la ultima postare. Timp de 10 zile am vorbit despre cărți, am citit recenziile altor persoane și am descoperit cărți noi, la care abia aștept să ajung.Pentru a marca această zi importantă, am decis să schimb puțin lucrurile. Nu îmi voi spune părerea despre o carte, ci voi vorbi despre lectură.
- Origini
Am început să citesc destul de devreme: în grupa mare, la grădiniță. Dar cititul acesta nu era decât rostirea unor cuvinte, care se legau între ele în aer și dau naștere unor propoziții și fraze. Nu era nimic magic în asta, deși toți făceau mare tam-tam când venea vorba de citit.
Așa am dus-o mult timp, cititul rezumându-se doar la textele din manualele școlare.
Lucrurile s-au schimbat, însă, în clasa a III-a, când am descoperit seria Harry Potter. Abia atunci am abandonat cititul mai sus menționat și am început să lecturez.
De atunci, relația mea cu cărțile a devenit una strânsă, bătută în cuie. Gustul în literatură mi s-a schimbat, dar relația cu cărțile a rămas aceeași. Știu că îmi vor fi mereu alături, la bine și la rău.
- Lectura, portal
Nu vi se întâmplă și vouă, uneori, atunci când citiți o carte bună, să vă puneți în pielea personajelor și să trăiți în universul lor? Ei bine, am aflat de ce se întâmplă asta.
La o lectură atentă, veți descoperi că fiecare U este o ușă și fiecare F o fereastră. Dacă le deschideți, pătrundeți în dimensiuni paralele, în care legile acestei lumi nu se aplică.
Data viitoare când citiți, fiți atenți la fiecare literă. Nici nu puteți cuprinde cu gândul ce se ascunde în spatele lor.
- Lectura, suflet de cerneală
Să vă spun un secret. Dacă vă lipiți urechea de o carte, îi puteți auzi bătăile inimii. Cărțile nu sunt doar obiecte, sunt ființe de cerneală.
„Dar, cum poate fi asta posibil?”;
„De unde până unde sunt cărțile vii?”
Probabil că asta v-ați întrebat atunci când mi-ați citit secretul. Dar, dacă ați observa cu atenție, ați vedea câte mărturii ale vieții se ascund în cărți. Hârtia, cel mai banal lucru dintr-o carte, adăpostește sufletul copacului care și-a dat viața pentru a deveni o carte. Cerneala înmagazinează jumătate din sufletul autorului, care s-a jertfit pe sine pentru literatură. Urmele de degete, colțutile îndoite și pasajele subliniate ascund gândurile, sentimentele și frustrările cititorului, care și-a pus o bucățică din sine în carte.
Fiecare carte ascunde între coperte cel puțin 3 vieți.
Citatul „Trăim atâtea vieți câte cărți citim” parcă are alt înțeles acum, nu?
Am ajuns la finalul acestei postări. Probabil că pe alocuri spusele mele nu au prea mult înțeles. Posibil să fi scris numai aberații. Dar, ceea ce am spus am spus din suflet. Am spus ceea ce simt atunci când mă gândesc la cărți. Și dacă asta nu a fost bine, vă rog să nu-mi criticați inteligența, ci sufletul.
Gata cu Lecturiada pe anul acesta…
La multe lecturi în continuare și la cât mai multe vieți de hârtie trăite, dragi cititori! Nu uitați: cărțile sunt cea mai de preț avere pe care o poți strânge.
A! Era să uit! Doamna Monica Onojescu a întrebat ieri dacă cei de a VII-a și a VIII-a citesc mai puțin. Nu pot nega dar nici afirma asta. Pasiunea pentru lectură este mai mare decât cea din ceilalți ani, dar timpul nu mai este la fel de mult. Dacă aș face o comparație între lecturile din vara aceasta și cele de vara trecută, numărul cărților ar fi același. Dar, pe când anul trecut aveam mai mult timp în timpul școlii pentru lectură, anul ăsta timpul acesta a fost foarte puțin, aproape inexistent. Eu aș vrea să citesc mai multe cărți și profit de vacanță din plin. Dar, când va începe școala, lucrurile se vor schimba, mai ales că sunt clasa a VIII-a și mă așteaptă Evaluarea Națională. Of, atât de multe cărți, atât de puțin timp…
Pozele pe care le-am pus mai sus sunt făcute de mine.
Oproiu Emilia Teodora, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Drăguțești
Comentarii recente