aug. 15, 2021 |
Cărticica aceasta este un fel de roman grafic, a cărei temă este educația și prezintă gândurile Malalei despre cum școala ar putea să facă lumea un loc mai bun. Mie mi-a plăcut un gând din ea: „îi ajutăm pe cei aflați în primejdie, chiar dacă ne separă un ocean”.
Mi-a plăcut faptul că Malala a decis să fie ea persoana care să vorbească în numele tuturor, pentru redeschiderea școlii, dar nu mi-a plăcut să văd că atâția copii lucrau ca niște adulți, zi de zi (în loc să se ducă la școală). Și nu îmi place nici să mă gândesc că Malala a avut o viață grea în copilărie, deși o admir pentru ceea ce a ajuns să fie ea acum. Ea este una dintre persoanele mele preferate, pentru că a avut curajul să facă mereu ceea ce majoritatea nu ar îndrăzni: să lupte pentru ce-i al ei!
Sincer, din poveste aș schimba momentul în care Malala a văzut cei doi băieți și o fată de vârsta ei într-un „turn” de gunoi, muncind (alternativa ar fi fost poate să cerșească, dar era la fel de rău), însă știu că acestea sunt realitățile din lumea în care a crescut ea, cu război și cu amenințări talibane.
Povestea scrisă de Malala este frumoasă. Începe așa: a fost odată o fată pe nume Malala, care a văzut la televizor un băiețel cu un creion magic. De când a văzut creionul, în fiecare noapte își punea dorința să aibă și ea un asemenea creion și își spunea că, dacă l-ar avea, ar face lumea să fie un loc mai bun. Că, de exemplu, ar construi clădiri de afaceri pentru tatăl ei, ar șterge războiul de pe fața pământului, le-ar da băieților și fetelor aceleași drepturi.
Într-o zi, Malala a văzut o fată care se chinuia împreună cu frații ei să strângă gunoaiele de pe jos. A doua zi, și-a luat puțin gândul de la creionul magic și și-a propus să devină cea mai bună elevă din clasă. Nu peste mult timp însă, au venit patru oameni „în forță” și le-au interzis fetelor să mai frecventeze școala. Malala era complet distrusă, nu știa ce să mai facă.
Ea s-a gândit că, dacă cineva ar împărtăși povestea, lumea o va asculta și o va ajuta. Și s-a gândit că ar putea fi tocmai ea acea persoană. Așa că s-a apucat să își scrie povestea și a povestit-o miilor de oameni. Până și cei mai populari reporteri își doreau să o asculte. Vocea ei era prea puternică pentru cei negativi, așa că au fost obligați mii de oameni să redeschidă școlile, pentru toți copiii din lume.
Iar acum, Malala și-a dat seama că nu are nevoie de un creion magic pentru a face lumea un loc mai bun, deoarece magia ei erau cuvintele, vorbele pe care le rostea. Acum Malala este foarte fericită, dar nu din cauza laudelor pe care le primea zilnic, ci pentru că a reușit să ajute oamenii care aveau nevoie.
aug. 15, 2021 |
Dragonul cu inima de ciocolată
de Stephanie Burgis
Editura Storia Books, 2017
Salut! Eu sunt Timi și îmi place foarte mult ciocolata. Și vouă, nu-i așa? De aceea mi-a plăcut foarte mult o carte cu un titlu delicios: Dragonul cu inima de ciocolată, scrisă de Stephanie Burgis.
Vă dau de la început un sfat: faceți-vă stoc de ciocolată caldă deoarece această carte trebuie citită alături de o ceașcă mare cu ciocolată, ca să poți simți gustul poveștii fascinante a lui Aventurine.
Cine e Aventurine? o dragoniță rebelă și foarte încăpățânată, care nu-și ascultă parinții și se aventurează în afara peșterii unde locuiește împreună cu familia ei de dragoni. Ea vrea să vâneze cea mai periculoasă pradă, omul, chiar dacă nu a împlinit vârsta de 100 de ani, iar ghearele si solzii nu îi sunt suficient de întăriți. Vede un om și, bineînțeles, îl vrea! Omul gătea ceva cu miros îmbietor. Însă el nu era un om simplu, ci un vrăjitor al mâncării. După ce gustă preparatul, care era ciocolată caldă vrăjită, Aventurine se transformă într-o fetiță pricăjită, de 12 ani.
De aici începe adevărata aventură! În interiorul ei era dragon, dar trupul îi era de fetiță care învață să-și folosească mâinile și picioarele. Fără să sufle foc, fără aripi sau gheare, o mai lega de viața de dinainte doar o haină din solzi subțiri. Îsi dă seama că ciocolata este chemarea ei, pleacă spre oraș și reușește să fie o ucenică devotată la o ciocolaterie numită „Inima de ciocolată”. Cei doi soți, proprietarii ciocolateriei, devin noua ei familie iar fetița se luptă din răsputeri să îi ajute să salveze afacerea aflată în pragul falimentului.
Oare ce s-a întâmplat cu vechea ei familie? Ce aventuri a mai trăit Aventurine? A reușit să-și facă prieteni? Aflăm de la Stephanie Burgis.
Mi-a plăcut că a fost scrisă din perspectiva unui dragon. Dar m-am întrebat: cum ar fi dacă, după o ciocolată caldă, mă transform în dragonel?… sau, mai rău, într-o fetiță de 12 ani?!…
aug. 15, 2021 |
Romanul cel mai cunoscut despre copilărie, din literatura noastră (mi-a introdus și niște cuvinte noi în vocabular, adevărate provocări – „bucheludeazla și bucherițazdra”), mi-a plăcut pentru dragul cu care Nică își amintește de copilăria proprie, de părinții lui și de prietenii lui.
Personajul principal Nică își prezintă copilăria în satul Humulești, o copilărie cum nu întâlnim în povestirile noastre obișnuite, o copilărie în care ne întâlnim cu povestiri, cu întâmplări haioase, cu situații jucăușe, uneori ciudate, într-un limbaj care este uneori ciudat, greu de înțeles pentru copii. Totuși, dincolo de cuvinte am reușit să înțeleg fericirea din paginile cărții și din sufletul lui Nică, din gândurile care se îndreaptă spre trecutul lui.
În acest roman, personajul își prezintă prin ochii săi trecutul, din frageda copilărie până spre adolescență. Cartea are patru părți în care ne introduce în atmosfera și istoria acelor timpuri în satul Humulești din Moldova. Nică își amintește de lucrurile care alcătuiau viața lui: familia (mama – grijulie și protectoare, dar și strictă!, tatăl – ocupat, dar și simpatic!, bunicii – iubitori, ca oricare bunici), comunitatea (prietenii lui – de la școală, de joacă, de năzdrăvănii), biserica (cu preotul satului care se străduiește să-i facă să pășească pe urmele lui) și bani și unele lucruri (deși aveau ce mânca, nu aveau foarte mulți bani pentru învățătură), și limbajul moldovenesc.
În prima parte, Nică povestește cu drag despre casa și oamenii din jurul lui. Amintește de Calul bălan și de Sf.Nicolai „încercate” de Smărăndița, dar și de felul cum prindea muște cu ceaslovul, de iubirea pentru Smărăndița, fata preotului din sat. Nică mergea mult pe la biserică, pentru mai multe lucruri (dar niciunul legat de rugăciune doar!), ceea ce îi insuflă mamei lui dorința de a-l vedea cu carte, de a-l da la școală, să învețe mai departe. Așa că Nică va pleca cu bunicul lui, David Creangă, la Broșteni, la școala profesorului Nicolai Nanu. Locuiesc la Irinuca, fac râie de la capre, distrug casa femeii și fug din nou acasă la bunici: „Dar cartea îți aduce oarecare mângâiere” (spune bunicul).
„Nu știu alții cum sunt… dar parcă-mi saltă și acum inima de bucurie” sunt capetele primului paragraf din partea a doua, un paragraf în care gândul la casă, la prieteni, la mama cea plină de minunății ne umple și nouă inima de iubie. Copilăria este „veselă și nevinovată”, iar Nică își aduce aminte de poveștile de la Sf.Vasile (cu vezica de porc), fură smântână, fură cireșe de la unchiul său („Satură-te de cireșe!”), iar apoi fură și pupăza din tei, ca să nu-l mai trezească de dimineață.
Partea a treia povestitorul o pornește cu o descriere despre satul lui, despre biserici, școli, mănăstiri: „Lume, lume și iar lume”, punând accent pe sfânta biserică și pe pregătirea lui bisericească; povestește că nu-i plăcea să învețe și ne arată încă o dată că îi plăcea să facă farse. Află că școala i se mută la Socola. O adevărată „tragedie”…
„Tragedia” e prezentată în partea a patra și e anunțată de câteva gânduri foarte convingătoare: „Cum nu se dă ursul scos din bârlog… nu mă dădeam eu dus din Humulești”. Își iubește familia și locul unde a copilărit, dar mama voia să plece la școală, degeaba „dragu-mi era satul nostru… „dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile, băieții satului”, „dragi mi-erau șezătorile, horele și toate petrecerile din sat!”…
Nică nu are încotro și pleacă spre Socola cu căruța lui Moș Luca, așadar spre o școală pe care nu și-o dorește și în pragul căreia ajunge… noaptea!
Cartea nu mai continuă, deoarece Nică a deschis deja ușa spre MATURIZARE! Dar sufletul lui rămâne pur și plin de imaginea copilăriei, a familiei, a bisericii!
aug. 15, 2021 |
„Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești”, așa cred că este acest volum ale cărui cuvinte-cheie ar fi creativitate, imaginație, joacă și cu care am făcut cunoștință la școală, pentru că ni s-a citit din el la începutul toamnei. Apoi nu am avut decât să mi-l cumpăr și să îl citesc, la rândul meu.
Povestitorul, împreună cu cei doi copii, Mirela și Radu, merg într-o călătorie amuzantă și interesantă în jurul lumii.
Prima data ei desenează pe asfalt cu creta, făcând linii kilometrice pe trotuarul străzii. În felul acesta, își croiesc drumuri pe care pot să plece unde vor ei sau, mai bine zis, unde vrea imaginația lor (și mai ales a povestitorului care vorbește cu copiii).
După aceea ei merg la grădina zoologică pentru a vedea animalele, la circ pentru a vedea clovni și acrobați, vor merge și la mare și la un meci de fotbal. Următoarea oprire este la munte, iar apoi vor pleca spre maiestuoasa Deltă a Dunării.
Apoi, și-au propus să viziteze peșterile întunecate pe care copiii le-au explorat cu entuziasm, dar și cu puțină teamă, teama care se strecura prin venele lor. În poveste, la un moment dat, ei ajung și pe lună, folosind baloane, de unde putem deduce clară că toată călătoria se petrece doar în imaginația lor. Și, mai mult, cu un plan bine pus la punct, ei au reușit sa ajungă inclusiv la Polul Nord, în lumea poveștilor, împreună cu Zmeul, Făt-Frumos, Calul Fermecat și balaurul.
Fantastica călătorie a personajelor lui Marin Sorescu se încheie prin revenirea la viața reală. Așa a reușit autorul să prezinte, într-un mod foarte frumos, trecerea de la viața de copil la cea de adult!
“Unde fugim de acasă” este o carte care m-a ajutat să „văd” cu ușurință întâmplările și minunatele locuri vizitate de către Mirela și Radu, împreună cu povestitorul, despre care eu bănuiesc că ar fi însuși autorul cărții, Marin Sorescu.
aug. 15, 2021 |
Lizuca este o fată de 6 ani care are o mamă vitregă, pe nume Mia Vasilian. Iar tatăl Lizucăi este este cu 15 ani mai batrân decât Mia și este și la a doua căsătorie. Din păcate, mama vitregă a Lizucăi nu o iubește și din acest motiv dorința cea mai mare a fetiței este să meargă la bunicii ei și să trăiască acolo, deoarece bunicii îi oferă iubirea și afecțiunea de care Lizuca are nevoie.
Într-o zi, domnul Vasilian a plecat la București, iar Mia Vasilian a avut musafiri: pe cucoana Emilia și madam Neicu. Cât timp așteptau cafeaua, doamnele discută. Mia spune că este fericită, chiar dacă este la o a doua căsătorie, deoarece domnul Vasilian o răsfață și îi face toate poftele. În timp ce Mia mai primește un musafir în casă, în salon se strecoară Lizuca, pentru a mânca șerbet. Dar servitoarea o dă afara, iar bătută și certată, Lizuca îl ia pe câinele ei Patrocle și pleacă la bunici. În drum spre casa bunicilor ei trebuie să traverseze dumbrava Buciumenei. În drumul ei Lizuca vorbește cu Sora Soarelui și cu Sfânta Miercuri. Care îi spun că este foarte bine că a plecat de la mama vitregă. Când apune soarele, Lizuca intră în lumea viselor unde se întâlnește cu viețuitoarele dumbrăvii care o întâmpină și o primesc cu drag printre ele. Fiindcă se înnoptează, fetița își găsește un popas în scorbura unui copac împreună cu Patrocle. Mai departe, dumbrava se transformă într-o lume de basm, unde apar: Domnița cea bălaie, prichindei, bătrâneii și făurarii. Aceștia îi spun Lizucăi povestea Zânei imaginației. Iar apoi în visul ei apare Mia Vasilian, care îi zice Lizucăi cât de mult o iubește și că va fi mereu alături de ea. În acest timp, în casa familiei Vasilian, Mia observă că Lizuca nu mai e acasă și o trimite pe servitoare să o caute. Servitoarea se duce la casa bunicilor deoarece s-a gândit că acolo va fi și fata. Nu o găsește acolo, iar bunicii, înștiințati că Lizuca lipsește, pleacă în dumbravă să o caute, deoarece ei știu că acolo mai pleacă ea din când în când.
A doua zi, când Lizuca își deschide ochii, recunoaște locul unde se află și se bucură foarte tare, fiindcă acum poate primi ce-și doreste cel mai mult, afecțiunea bunicilor ei dragi. Povestea ne învață că undeva cineva ne iubește cu toate năzdrăvăniile, așa cum suntem.
Dacă nu s-ar termina cu bine, ar fi fost o poveste foarte tristă. Mi se pare cel mai trist lucru din lume să mă gândesc că un copil ar putea să fie neglijat de părinții lui sau să nu i se ofere dragoste. Finalul „fericit” din „Dumbrava minunată” este de fapt un doar pe jumătate fericit pentru că Lizuca găsește fericire, dar nu acolo unde are nevoie, în familie, ci alături de bunici.
aug. 15, 2021 |
Aproape că am uitat să vă spun că este vorba despre o serie de romane grafice, că pe autoare o cheamă Liz Pichon și că este mult mai hazlie decât oricare altă carte de băieți pe care ați citit-o!
Comentarii recente