sept. 11, 2021 |
Maus. Povestea unui supravietuitor – Art Spiegelman
Romanul care m-a schimbat
M-am apucat să citesc această carte la îndemnul profesoarei mele de limba română. Cam fără chef, recunosc….Încă de la primele pagini am intrat într-o lume cu care nu m-am întâlnit pana atuncea. M-au impresionat foarte mult benzile desenate și povestea vieții lui Vladek. L-am considerat un erou, un învingător dar mi-am dat seama ca a supraviețui nu înseamnă a învinge. Toata viața sa a fost un război. Mi-a fost greu să accept ca oamenii sunt capabili de atâta ură și violență mi-a fost greu sa accept că Vladek și fiul lui nu au avut o relație buna. I-am înțeles pe amândoi și sper că până la urmă s-au înțeles și ei unul pe altul. Acest roman m-a schimbat, pentru că am realizat că viața nu este întotdeauna ca în basmele mele…Sper ca niciodată Holocaustu-l să nu se mai repete.
sept. 11, 2021 |
„Coraline” este o carte încadrată în categoria literatură fantasy pentru copii, fiind publicată inițial în 2 iulie 2002.
Cartea aceasta am primit-o cadou de la mama mea când eram în clasele primare. Fiind dintotdeauna o iubitoare a straniului am fost mai mult decât încântată de această carte. Imaginile pot spune că îmi dădeau fiori pe atunci, dar povestea era una de-a dreptul fascinantă. Am recitit această carte de aproximativ trei ori de-a lungul timpului și pot spune că de fiecare dată am descoperit lucruri noi. Da, cartea este una destinată copiilor, dar din punctul meu de vedere ea poate ține captivat și un cititor adult prin intermediul simbolisticii și detaliilor mărunte, dar importante de care dispune. De exemplu, cealaltă mamă poate fi asemănată cu o văduvă neagră care își țese pânza pentru a prinde prada. De sigur, sunt mai multe detalii de acest fel, dar vă las să le descoperiți voi pe parcurs. Astfel, cred că un bun mesaj al cărții ar fi că familia ne iubește necondiționat indiferent de felul în care o arată, dar și că „nu tot ce zboară se mănâncă” și nu oricine spune că ne vrea binele chiar o face.
Tot prin intermediul acestei cărți am descoperit scrierile lui Neil Gaiman, care vor fi mereu preferatele mele. Un bun exemplu ar fi „Cartea cimitirului”, o altă carte extrem de interesantă cu o poveste care te ține captivat de la început până la final.
În încheiere vă voi lăsa mica descriere de pe spatele cărții, care pe mine una m-a făcut să vreau să o citesc chiar în momentul în care am pus pentru prima oară ochii pe ea: „Nu întotdeauna dacă deschizi o ușă dai de o altă încăpere. Nu știi niciodată când te așteaptă o lume paralelă de cealaltă parte. Realitatea nu s-au mai transfigurat atât de straniu de când Alice s-a rostogolit în gaura iepurelui și a ajuns în Țara Minunilor. Curaj, imaginație, prezență de spirit… și o pisică neagră- iată de ce are nevoie Coraline pentru a porni în aventură. Tu ai cercetat toate ușile din casa ta?… ”
P.S: Dacă știți engleză recomand varianta audio a cărții narată chiar de autorul acesteia. Din punctul meu de vedere este un foarte bun mod de a înțelege și mai bine cartea deoarece naratorul o povestește exact așa cum și-a imaginat-o în mintea sa în timp ce o scria.
„Coraline” de Neil Gaiman cronică realizată de Chiș-Cohan Ada Vanesa, Cercul transdisciplinar al adolescenților împătimiți de călătorii – Colegiul Național MOISE NICOARĂ, Arad
sept. 11, 2021 |
Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama / Matei Vișniec; il. de Andra Bădulescu. – Bucureşti: Editura Arthur, 2020
Trei copii, rămași acasă cu bunica lor, descoperă un extraterestru, pe nume Dănuț. Acesta le promite că le va îndeplini trei dorințe. Acum ceva timp, am vorbit despre teatru. Și atunci, dar și acum, l-am pomenit pe Matei Vișniec. Am citit „Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama” deoarece era în lista lecturilor obligatorii, dar m-a lăsat plăcut surprinsă. Deși este o carte pentru copii, prezintă realitatea mai puțin plăcută din ziua de astăzi: părinții plecați la muncă în străinătate și copiii lăsați acasă, în grija bunicilor. Sub toate jocurile și cântecele din carte, se pot observa tristețea și dorul, prezentate atât de amănunțit, încât îți vine adesea să plângi citind cartea. „Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama” te va face să te întristezi, dar și să râzi. Citind-o, tu vezi partea plină a paharului sau partea goala? Este o carte pentru toate vârstele și o recomand tuturor.
Emilia Teodora Oproiu , clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Drăguțești
sept. 11, 2021 |
Socoteala Diavolului”, scrisa de Jane Yolen, este o carte care ma facut sa mă gandesc la cât de grea a fost viata evreilor dupa perioada interbelică.
În carte este vorba despre o fată pe nume Hannah, care era evreică. Ea și familia ei s-au dus pentru masa de Pasti, la bunici, iar bunicul ei, Will, a pus-o sa deschida usa, sa intampine profetul. Ea s-a ridicat, iar cand a deschis usa, s-a trezit in cu totul alt corp, spațiu si timp. Hannah a ajuns in anul 1942, anul in care nazistii au omorat aproximativ sase milioane de evrei. Aceasta a experimentat suferinta si chinurile prin care au trecut toti acei oameni, omorâti de catre naziști. A petrecut o perioada de timp in lagăr, muncind si traind in conditii insalubre. Apoi, s-a sacrificat pentru una dintre prietenele ei, Rivka.
Hannah este un personaj curajos, empatic și inteligent. Autoarea a facut o treabă foarte bună, in privința creării personajelor. Este foarte frumos sa-ti imaginezi cum arată personajele sisă te poti identifaca în ele cu usurință.
Această carte a fost un mod mult mai bun de a invața despre suferințele evreilor decat daca mi s-ar fi predat o lectie la istorie, iar cartea este povestita pe intelesul tuturor.
aug. 28, 2021 |
„Aceasta este deosebirea între mine și el: că unul visează o fericire și o așteaptă, iar altul se chinuie s-o ajungă, fără să se gândească asupra ei.”
La provocarea organizatorilor lecturiadei de a face o recenzie unei text parcurs în vacanță, am ales tocmai romanul pe care l-am deschis de puțin timp. Am început-o mai mult ca pe o obligație, cartea regăsindu-se pe lista mea de lectură pentru clasa a IX-a, iar paginile galbene și coperțile ușor zdrențuite m-au împins să o consider anacronică, poate chiar plicticoasă. Dar stilul narativ m-a atras ca într-o pâclă lipicioasă din care nu m-am putut desprinde la finalul părții întâi. Se spune că atunci când citim o carte, privim în interiorul nostru, iar „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade a devenit, pentru mine, o oglindă din care un tânăr asemănător mie mă privește din alt secol. Avem multe lucruri în comun și nu doar faptul că ambii suntem (mai mult sau mai puțin) miopi.
Mi se pare că băiatul care se povestește pe sine este un personaj carismatic, în ciuda faptului că e un singuratic. Lipsa de încredere în sine îi determină pe colegi să-i vadă, cu predilecție, defectele. Astfel, prietenul său Robert îi recunoaște inteligența, dar îi obiectează urâțenia, iar Lia îl prezintă prietenelor ca fiind „un băiat urât și rău crescut, care nu vorbește franțuzește, nu pricepe engleza, nu sărută mâna domnișoarelor și e foarte timid”. Și cu toate acestea, pe măsură ce înghițeam paginile rând pe rând, băiatul mi-a devenit tot mai drag: prin spiritul său independent, prin dragostea lui pentru filozofie, prin nonconformismul lecturilor, prin curajul de a se opune profesorilor antipatici și prin visurile mărețe pe care și le proiectează. Comparându-l cu băieții din generația mea, cred că iese în avantaj (cu tot aspectul lui fizic neatrăgător).
De ce mi se pare că mă oglindesc în el? Datorită dragostei pentru literatură. Deși, în ultimul an, nu am citit atât de mult de plăcere ca înainte (cine a trecut prin Evaluarea Națională știe despre ce vorbesc), cărțile au rămas punctul mau principal de interes, lumea mea. O apreciez pe Agatha Christie și pe Carlos Ruiz Zafon la fel de mult cum eroul îndrăgește scrierile lui Ionel Teodoreanu și ale lui Carlyle.
Ceea ce mă fascinează la personaj este felul său autoironic de a înfrunta chiar și cele mai neplăcute situații, cum ar fi corigența la matematică. Dar nu numai școala cu necazurile ei se află în centrul relatărilor din roman, ci și prietenia, iubirea, hobby-urile și, în general, tot ce umple viața unui elev. O carte acaparantă, care știe vorbi pe limbajul cititorului tânăr tocmai pentru că povestește prin vocea unui adolescent. Asta îmi confirmă că și cărțile dintr-un alt secol pot fi actuale, că, în mare, toți gustăm din aceleași felii de viață.
aug. 24, 2021 |
Tahereh Mafi, „Oceanul care ne desparte”, editura Leda Edge, anul 2019, traducător: Carla Georgescu.
După o absență de aproape o săptămână, în care am schimbat fusul orar și m-am putut bucura de frumusețea Veneției, revin cu o nouă recenzie, ca răspuns la provocarea lansată pe Facebook. „Oceanul care ne desparte”, de Tahereh Mafi, este ultima carte citită, dat fiind faptul că timpul meu a fost limitat. Nu pot să mint, „vânasem” acest roman mult timp, iar când am pus mâna pe el, am dorit să-l citesc imediat. Nu s-a întâmplat chiar așa cum am preconizat, dar, în final, am început romanul lui Mafi.
Shirin este o iraniană, în vârstă de șaisprezece ani, care încearcă să se adapteze în America de după atentatul de la 11 septembrie 2001. Iar faptul că Shirin poartă hijab nu o ajută. Colegii de liceu nu îi fac viața ușoară, iar unii dintre profesori ajung să o hărțuiască verbal. Shirin se consideră o străină, o ciudată și nu dorește decât să se piardă în peisaj. Rănită și neînțeleasă, inclusiv de familie, nu este de mirare că nu vrea să aibă de a face cu nimeni. Însă, Ocean, un adolescent cu o viață complicată, vrea să dărâme „zidurile” din jurul lui Shirin. Niciunul nu își poate imagina ce consecințe grave poate să aibă apropierea lor.
Am apreciat faptul că Shirin este puternică și că nu se lasă influențată de cei din jur, iar filosofia ei cu privire la religia musulmană m-a făcut să clipesc uluită. Nu este tipul fetei neajutoarate: a învățat de mult să se apere, emoțional și fizic. Iar Ocean dorește să o înțeleagă pe Shirin. O ascultă și îi este alături. Altruismul și blândețea îl caracterizează, iar prietenia dezvolatată cu adolescenta îl schimbă pe Ocean mai mult decât își poate da seama.
Nu este un roman voluminos, așa că mi-a fost ușor să îl termin, cu peisajele idilice ale Italiei la fereastra mașinii. Am adorat stilul de scriere al autoarei, care nu îngreunează cititorul, deși prezintă subiecte incomode. Societatea în care trăim nu este una prietenoasă întotdeauna. Când frica și incultura domnesc, cei diferiți ajung să fie răniți, uneori, iremediabil. Iar Mafi scrie cu măiestrie despre toate acestea.
Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.
Comentarii recente