aug. 30, 2023 |
,,Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr’’
prezentare realizată de Robert-Constantin Pagano, Liceul Teologic Nr.2, Tg-Jiu
Considerat unul dintre cei mai importanţi teologi ai secolului XX, Clive Staples Lewis (1898-1963) s-a născut în Irlanda şi a fost un harnic creştin, susţinând nenumărate conferinţe şi emisiuni radiofonice unde a abordat, dintr-o perspectivă creştină, problemele societăţii contemporane.
Clive Staples Lewis a fost un scriitor cunoscut pentru scrierile apologetice, pentru lucrările de critică și pentru romanele de ficțiune, îndeosebi pentru “Cronicile din Narnia” – o serie de şapte romane fantastice pentru copii.
Cartea Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, numită și Scrisorile lui Zgândărilă este publicată în anul 1942, cu titlul original The Screwtape Letters”și tradusă în limba română în anul 1993. Cartea îi este adresată lui J.R.R. Tolkien, un bun prieten al lui C.S. Lewis, autorul cunoscutei trilogii „Stăpânul Inelelor”.Cartea cuprinde 31 de scrisori pe care Sfredelin le adresează nepotului său, Amărel, cu rolul de a-l ajuta pe novicele demon să prindă în mrejele sale prin ispite şi subtile tehnici diavoleşti sufletul unui tânăr londonez, numit în scrisori, „pacientul“. Acesta din urmă, un recent convertit, provine din clasa mijlocie, duce o viaţă banală, nu iese în evidenţă prin nimic spectaculos: este o personificare a creştinului obişnuit, iar viaţa sa, aşa cum vedem din epistole, este o viaţă asemănătoare cu a fiecăruia dintre noi, marcată de banal, incertitudine şi oscilaţie.
Una dintre armele folosite de cel rău asupra creștinului, care este reprezentată în carte, este rugăciunea repetată papagalicește, lipsa de relație autentică cu Dumnezeu. Diavolul mai bătrân îl învață pe cel tânăr să împiedice intenția oamenilor de a se ruga. Cu cât este mai sustras și corupt de lucrurile materiale, cu atât este împins într-un mod lent spre iad. Inima se împietrește, iar omul intră într-o stare de căldicel în care se complace: „Unele epoci sunt căldicele și mulțumite de sine, iar datoria noastră este să-l liniștim ca să adoarmă încă și mai repede.” Omul este mulțumit cu starea în care se află, cu starea de căldicel în care slujește lui Dumnezeu, dar în același timp are anumite plăceri în care-și caută desfătarea. Nu este capabil să se predea în totalitate lui Dumnezeu și astfel să fie în clocot (Apocalipsa 3:15-16). Astfel, individul nu realizează faptul că intră ușor într-o depresie spirituală. De asemenea, o altă armă folosită de cel rău este istovirea sufletului: „pentru creaturile astea e așa greu să persevereze. Rutina necazurilor, decăderea treptată a ceea ce au iubit în tinerețe… disperarea tăcută de a birui întruna ispitele cronice cu care i-am înfrânt mereu și mereu, monotonia pe care o creăm în viața lor și resentimentul mut cu care îi învățăm să răspundă – toate acestea furnizează ocazii admirabile de istovire a unui suflet prin uzare.” Cel rău cunoaște cât de slabi suntem în fața necazurilor. Ne lăsăm ispitiți iar și iar de anumite pofte și păcate care ne conduc spre o paralizie sufletească. Mai mult decât atât, monotonia care se instalează peste viețile noastre odată ce facem mereu aceleași lucruri, ne împiedică să aducem o schimbare în viața noastră. La toate acestea, răspundem cu o stare de nemulțumire, vrem ceva mai mult de la viață, însă suntem incapabili să luăm decizii noi, să ne stabilim obiective, să anticipăm.
Cartea Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr poate fi considerată un avertisment pentru credincioși, o reamintire a felului în care cel rău lucrează – căile sale atât de subtile prin care încearcă să ne îndepărteze de Dumnezeu, fără măcar să luăm seama. Ne îndeamnă la meditație și cugetare a felului nostru de viețuire, să descoperim tacticile prin care cel rău ne înșală și astfel, să luăm o decizie care să ne apropie de Creatorul nostru. Dumnezeu ne poruncește să ne împotrivim celui rău și să rămânem veghetori, pentru a primi la sfârșit cununa.
O recomand pentru cei ce caută să înțeleagă aspecte ale credinței și să se apropie de Dumnezeu.
aug. 30, 2023 |
Coraline, de Neil Gaiman
Multe cărți au ca titlu numele personajului principal. Așa este și Coraline, de Neil Gaiman. Voi încerca să vă conving că este o carte de top. Cred că mă asemăn cu personajul principal, și mie îmi place să explorez locuri noi și, ca orice adolescent, mă răzvrătesc uneori.
Coraline s-a mutat recent într-o nouă casă. Părinții ei nu aveau timp să petreacă timpul cu ea, așa că fata s-a dus să exploreze casa, grădina și să-și cunoască vecinii: domnul Bobo, dna Spink și dna Forcible.
În timp ce explora casa, Caroline descoperă o ușă care duce într-o altă lume, dar identică celei reale. Totul era la fel, până și părinții, doar că în loc de ochi aveau nasturi. Părinții reali nu făceau nici măcar mâncarea așa de bună, încât Coraline a vrut să rămână la ceilalți. Dar dacă rămânea, trebuia să o lase pe a doua mamă să îi coase nasturi în loc de ochi și să o țină pe Coraline prizonieră. Acest lucru a înspăimântă pe fată. Femeia i-a închis părinții într-un glob. Poate credeți că orice pisică neagră aduce ghinion? Nu și în cazul lui Coraline. Pe ea a ajutat-o să scape de mama de pe lumea cealaltă. Cu ajutorul unei pietre magice, primită de la dna Forcible și dna Spink, Coraline reușește să scape de femeia cea rea și și-a salvat părinții. Când au ajuns acasă, Coraline a mâncat mâncarea părinților ei reali, chiar dacă nu era chiar așa bună. M-au impresionat curajul lui Coraline și încrederea în sine.
Să nu citiți noaptea: e posibil să visați că vi se vor coase nasturi în locul ochilor!
aug. 30, 2023 |
După ce am citit Cititorul din peșterā de Rui Zynk am realizat cā trebuie sā apreciez mai mult cărțile. Ca exemplu îl am pe Anibalector, care prețuiește cărțile mai mult decât orice.
Am realizat cā noi oamenii nu am ști aproape nimic dacă scriitorii nu ar exista să scrie cărți (nu doar literatură). Acum tehnologia s-a dezvoltat, există e-bookuri și citim online, dar pe vremuri nu existau decât ziare și cărți pe suport de hârtie, așa aflau știrile și informațiile de care erau interesați. Ar trebui să apreciem scriitorii și cărțile mai mult și în prezent. Un exemplu este Anibalector, un soi degorila imensă, dar nu asta contează, contează faptul cā a învățat sā vorbească multe limbi, singur, citind. Asta ne dovedește clar cât de important este cititul, dacă ai ambiție și curiozitate. Încă un lucru pe care îl apreciez este cā Anibalector avea grijā de cărți pentru a le reciti. Era greu sā facā rost de cărți și nu avea cu cine să vorbească, deoarece nu naufragiau prea mulți oameni pe insula lui, iar cei ce o făceau ajungeau sā fie mâncați de creatura înfometată. Așa făcea rost de cărți, de pe corăbiile eșuate pe insula misterioasă, plină cu oase și cărți. Am hotărât sā îngrijesc și eu cărțile mai bine, cine știe, poate va apărea un partid împotriva cărților ca în Fahrenheit 451, nu aș vrea ca urmașii mei sā fie neinformați despre lumea ce îi înconjoară.
Nu doar respectul față de cărți este demonstrat în cartea asta, mai e și prietenia. Cred că prietenia este foarte importantă, dar din păcate Anibalector nu a apucat sā o simtă prea mult. Prietenia și cărțile, prietenia cu cărțile, ne dezvoltă mental și emoțional. E foarte bine să ai măcar un prieten. Anibalector îl avea pe băiatul care a ajuns pe insula lui și pe care l–a învățat sā iubească cititul, băiatul cu care mai apoi discuta despre cărțile citite De asta este nevoie sā îți alegi prietenii cu atenție,deoarece aceștia te pot influența pozitiv sau negativ, dar și să te adaptezi situațiilor, poți schimba un rău în ceva bun și benefic.
aug. 30, 2023 |
Ne-am pierdut umanismul? Raiul mult dorit să devină un iad?
Vânturile de Mario Vargas Llosa, o povestire publicată în revista spaniolă „Letras Libres” (2021), a apărut la Editura Humanitas în 2023, cu o prefață semnată de Mircea Mihăieș. Să fie „vânturile” un simbol al vremurilor noi („o minunată lume nouă” huxleyană) angrenate într-un Big Shift?; al unui timp ce trece foarte repede și care aduce o prezență nefastă?; al unei lumi pustiite aflate într-un regim transumanist sau postumanist? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care i le-am adresat autorului (ipotetic vobind), în încercarea de a înțelege mai bine lumea extrem de complicată în care trăim.
Protagonistul, un bătrân centenar, este ipostaza ficțională a autorului, așa că discursul socio-moral vizează atât interioritatea, acel eu intim care își asumă energic apartenența la o lume considerată vetustă, cât și exterioritatea, adică societatea modernă aflată sub semnul progresului convențional. Aceasta este viziunea lui Llosa – aș spune, destul de sumbră – asupra viitorului omenirii. Degradarea individului nu se datorează îmbătrânirii, cât mai ales angrenării în mecanismul necruțător al lumii în care trăiește, omul fiind prizonier al unui labirint existențial. Textul s-ar încadra așadar în „cel de-al treilea gen” despre care scria Emil Cioran în „Istorie și utopie”, definind astfel distopia: „Cele două genuri, utopic și apocaliptic, ce ne păreau atât de diferite, se întrepătrund acum, își împrumută culorile, dând naștere unui al treilea gen, perfect alcătuit pentru a oglindi soiul de realitate care ne pândește.”
Bătrânul nu este nicidecum un fluieră-vânt, un simplu hoinar, fiindcă rătăcirea abulică declanșată de amnezia acestuia (uită drumul spre casă, asemenea lui Ulise) se transformă într-o odisee a căutării adevărului, pașii purtându-l, de dimineața și până seara, pe străzile din Madrid. Dimineața începe cu participarea la un protest față de închiderea cinematografelor Ideal, repere ale vieții culturale de altădată, alături de alți câțiva amărâți ca el, „ruine omenești”: „Însă pentru oameni ca mine, din altă epocă, viața fără librării, fără biblioteci și fără cinematografe e o viață fără suflet.” (p. 46) sau „Însă pentru mine, din altă epocă, viața fără biblioteci este o viață stinsă.” (p. 53)
Hălăduirea prin mlaștina memoriei sale în încercarea de a o recupera echivalează cu o critică a prezentului (în care „viețuim” – cum ar spune Gellu Naum – într-o viermuială apăsătoare care ne face să ne simțim al naibii de singuri) și a acestei societăți – mânate de un imbold autodistructiv – în care bilbliotecile, teatrele și muzeele se închid, iar timpul se scurge pe linia sinuoasă a unui transumanism sau postumanism proliferat ca o „lume de sclavi mulțumiți și supuși” (p. 49). De altfel problema inexistenței libertății individului este formulată explicit, ca o ideologie a conformismului, în termeni ce amintesc de cartea lui Ray Bradbury, și argumentată prin incursiunile livrești în scrierile distopice ale lui George Orwell, „Ferma animalelor” și „1984”: „[…] o libertate care este doar o perdea de fum inventată de tehnologia asta de vârf care îi distrează pe toți. Bărbați și femei au devenit inculți și sunt manipulați aproape în totalitate de dispariția culturii, sau, mai bine zis, de perfacerea ei în simplă distracție.” (p. 98)
Pentru a compensa această viziune radicală, dar fără a genera un puternic conflict, autorul l-a creat pe Osario, nu ca o prezență autentică a firului narativ, ci mai mult ca o voce interioară a protagonistului. Unii ar spune că bătrânul adoptă o atitudine conservatoare pe care, de altfel, o înfierează optimistul – doar aparent – Osario, prietenul său, când îl cataloghează drept „un pterodactil, un dinozaur, un antedeluvian.” (p. 46) Surprinzător, bătrânul aflat în plin proces mnemotehnic analizează cu luciditate evoluția societății, fiind capabil să înțeleagă ce a însemnat progresul pentru omenire, chiar dacă noile descoperiri nu au eradicat sărăcia și nici nu au învins bolile grave cu care ne confruntăm.
Prezența AI în viața oamenilor a stârnit frenezia și fantezia intelectuală a multora, nu și a bătrânului, care deplânge existența unor orașe avangardiste paper free (create parcă după modelul din „Fahrenheit 451”, cartea lui Ray Bradbury), unde statul expropriază toate hârtiile tipărite și le arde, într-o campanie de distrugere a bacteriilor nocive pentru sănătate, iar cărțile, ziarele și revistele sunt digitalizate.
„De când s-a generalizat obiceiul de a citi romane făcute de computer, am renunțat să le citesc pe cele care se produc – ar fi ridicol să spun „se scriu” – în zilele noastre […]. Cine să ia ăn serios un roman fabricat de un computer după instrucțiunile clientului […]. Computerul e singurul romancier de pe planeta asta care mai e în viață și mai mișcă […].” (p. 42-43)
De aici întrebarea: într-o lume în care AI scrie romane și recreează picturile clasice, nouă ce ne rămâne de făcut? În fața acestor simulacre, a noilor forme de expresie bazate pe vulgaritate și violență, flatulența (căreia i se mai spune și meteorism) – reacție fiziologică, numită în limbaj colocvial prin expresia „a trage vânturi” – este mai mult decât o manifestare intempestivă provocată de starea de surescitare în care se află protagonistul, cât mai ales un mod de a-și exprima disprețul față de „progresul civilizator”, față de o societate în care Dumnezeu a murit, iar oamenii sunt robotizați. Lumea digitală este văzută ca „un incinerator” a tot ce este autentic și genuin, în schimb impunând un soi de „pragmatism materialist universal”: „Să fie oare adevărat că nu i-a mai rămas culturii nicio funcție de îndeplinit în viața asta? Că rațiunile ei vechi, de a spori sensibilitatea, imaginația, de a te face să trăiești plăcerea frumuseții, de a dezvolta spiritul critic al oamenilor, nu mai e de niciun folos ființelor omenești de azi, pentru că știința și tehnologia le pot substitui cu prisosință?” (p. 78) Iată o temă de reflecție sau discuție, pentru noi toți.
Rătăcirea protagonsitului aflat în căutarea adresei/casei să fie oare o aluzie la calea rătăcită spre care se îndreaptă omenirea, nemaigăsindu-și „casa”? „Amnezia” pare să devină o boală a întregii societăți, reflectând mutația profundă provocată de excesul de tehnologizare.
„Vânturile” este o carte despre singurătate și înstrăinare (ca o „coborâre în subterană”), care condamnă abandonarea unor principii civilizatoare confirmate de-a lungul timpului; este un semnal de alarmă adresat omenirii, într-o formulă sarcastică, extrem de dură. Cititorului nu-i rămâne decât să caute el însuși soluția izbăvirii, nu neapărat cea pe care ne-o oferă Llosa, în finalul cărții sale. (prof. Marcela Ciobănuc)
aug. 30, 2023 |
Un adolescent, un simplu elev de 15 ani, s-a hotărât să scrie un roman dar este nedumerit cum sau cu ce să înceapă povestirea. Era miop și se considera diferit de colegii săi. A început prin a scrie în jurnalul său întâmplări care i-ar fi putut servi drept material de roman. Dorea să scrie acest roman pentru a-și spăla imaginea la școală, corigent fiind.
Când dorea să se relaxeze, se plimba prin Cișmigiu cu prietenii săi, Dinu și Robert, povestind. Băiatul se stresa din cauza corigenței la matematică, a încercat să învețe, dar a renunțat considerând că nu poate învăța materia într-un timp atât de scurt. Astfel, se va prezenta la corigență nepregătit.
Relația cu tatăl său este una tensionată și uneori se gândește să fugă de acasă. Citește ce-i place, se împrietenește cu un om al străzii. Locul în care băiatul era trist, fericit, liniștit, unde se simte bine și poate fi el însuși, este mansarda sa. Acolo el încearcă să se găsească pe sine însuși, cel adevărat. Avea acum 17 ani și viața trecea pe lângă el. Nu iubise, în vreme ce toți prietenii lui au iubit. Timp de un an, nu a mai scris nimic în jurnal. Marcu îl ajută să învețe și să ia corigența iar apoi află că e singurul care a trecut din seria liceului său: era student de acum. Va cunoaște iubirea prin Nonora și Nișka. Ultimei fete îi va trimite jurnalul său personal, ca ea să îl înțeleagă.
Toate amintirile vor rămâne în mansarda de care trebuie să se despartă.
Asociez Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade cu Exuvii de Simona Popescu. În ambele lecturi regăsim singurătatea și nesiguranța copiilor. În primul roman, un băiat, un adolescent, a afost trist, s-s simțit singur, în toate momentele în care a iubit. În cea de a doua lectură este prezentată singurătatea unei fete. Cele două personaje seamănă prin dorința de a se izola de lume, scriind întâmplări în jurnalul lor. Mi-a plăcut sinceritatea din povestirea întâmplărilor și nu mi-a plăcut faptul că dorea să sufere și uneori se complăcea în această situație de durere.
Ibănescu Ioana Alecsia
Școala Gimnazială D.D.Pătrășcanu Tomești
jud. Iași
aug. 27, 2023 |
Albert Camus e un romancier francez născut în Algeria. A publicat o serie de romane şi de eseuri filosofice precum: “Străinul”, “Mitul lui Sisif”, “Ciuma”, “Căderea”, “Exilul şi împărăţia”. Ca o recunoaştere a valorii sale, Camus a primit în 1957 Premiul Nobel pentru Literatură. “Străinul”, roman scris de Albert Camus, reflectă filozofia absurdului și existențialismul francez.
Romanul „Străinul” este scris la persoana I, ca o confesiune structurată în două etape ale vieţii: înainte și după crima protagonistului Meursault. Ceea ce surprinde dintru început este aparenta banalitate şi liniştea în care se succede acţiunea.
În prima parte a romanului, Meursault relatează despre viata sa anostă ca funcţionar, începând cu vestea primită despre moartea mamei la azilul de bătrâni de la Marengo, situat la optzeci de kilometri de Alger, continuând cu propria relaţie cu Maria Cardona, o fostă colegă dactilografă de la birou, care îi plăcuse cândva, cu rutina vecinului de palier, Salamano, care îşi plimbă câinele de-a lungul străzii Lyon şi-l ocărăşte, apoi cu prietenia cu al doilea vecin de palier Raymond Sintès şi ajutorul acordat acestuia ca să se răzbune pe o iubită infidelă. După altercaţia dintre Raymond şi iubita sa, a fost luat ca martor şi a depus mărturie la comisariat că femeia nu “fusese cuviincioasă” cu Raymond. Deşi încearcă să uite de toate acestea, constată că e urmărit de un grup de arabi, printre care se află şi fratele fostei iubite a lui Raymond. Într-un grup mai restrâns, petrece timp la prietenul lui Raymond, Masson, care locuia într-o vilă micuţă de lemn la capătul plajei. Acolo Masson şi Raymond îi înfruntă pe doi dintre arabii care îi urmăreau. Fiind rănit Raymond, toţi se retrag. Fără vreo explicaţie, Meursault e atras iar de mare şi de plajă, unde îl descoperă pe un arab şi îl ucide cu revolverul lui Raymond, păstrat în buzunarul hainei. Pe toată durata relatării se nuanţează momentele de insensibilitate a protagonistului, de nepăsare, obsesia căldurii şi a durerii de cap, toate corelate cu stările resimţite şi la înmormântarea mamei lui.
În partea a doua, Meursault relatează despre arestarea sa, despre numeroasele interogatorii, despre aducerea lui în faţa judecătorului de instrucţie. Primele zile au fost foarte grele, ceea ce l-a deprimat cel mai mult fiind privarea de libertate, dar şi lipsa ţigărilor sau a femeilor. Timpul a trecut cu orele de somn, cu amintirile, cu alternanţa luminii cu întunericul. Şi dezbaterile pentru procesul lui au început concomitent cu dogoarea soarelui. La apelul martorilor se prezintă directorul şi portarul azilului, bătrânul Thomas Perez – amicul mamei lui Meursault, Raymond, Masson, Salamano, Maria, Celeste şi se reconstituie şirul evenimentelor care l-au făcut să ucidă. Procurorul se arată surprins că nici măcar o singură dată în cursul instrucţiei Meursault nu exprimă vreodată regretul pentru crima lui abominabilă, nici măcar o singură dată nu pare tulburat de aceasta. Protagonistului i se comunică sentinţa de către preşedinte, anume că va fi executat într-o piaţă publică. Gândul la recurs, la evadare, la nesomn, la zorile care urmau, rememorarea imaginii tatătului care asistase la o execuţie capitală a unui asasin, după care a fost ca bolnav îl copleşesc. Nici vizita preotului nu-i redă liniştea. În mod inexplicabil, după foarte multă vreme, s-a gândit la mama lui, cu gândul că e pregătit să trăiască iar totul de la început, într-o altă lume.
Citate:
“În acest ţinut seara trebuia să semene cu un răgaz melancolic. Astăzi însă, soarele copleşitor, care făcea să tresară peisajul, îi dădea un aspect inuman şi deprimant.”
“Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat.”
“M-a întrebat atunci dacă nu mi-ar plăcea o schimbare în viaţă. Am răspuns că nu schimbi niciodată viaţa, că în orice caz toate vieţile sunt la fel şi că a mea, aici, nu-mi displăcea deloc.”
“Am înţeles că sfărâmasem echilibrul zilei, liniştea excepţională a unei plaje pe care fusesem fericit.”
“Astfel, cu cât mă gândeam mai mult, cu atât lucruri neglijate şi uitate îmi veneau în minte. Am înţeles atunci că un om care n-ar fi trăit decât o singură zi ar putea, fără greutate, să trăiască o sută de ani în închisoare. Ar avea destule amintiri ca să nu se plictisească. Într-un sens, acesta era un avantaj.”
“Nimic nu era mai limpede, pe scurt. Tot eu muream, fie acum, fie peste douăzeci de ani, şi clipa aceea mă stingherea puţin în raţionamentul meu.”
Inga RUSU
C.N. „Avram Iancu” Ştei
Comentarii recente