feb. 24, 2019 |
Prima mea întâlnire cu Gabriel Garcia Marquez și scrierile lui a avut loc atunci când am început să citesc „Dragostea în vremea holerei”. Am auzit multe păreri despre acest autor și am zis că ar fi cazul să încep și eu o carte scrisă de el. Dintre toate acelea văzute în librărie, recunosc că aceasta m-a atras cel mai mult, deși „Un veac de singurătate” este considerată cartea sa de vârf. Avea acel ceva al ei care, asemeni unui copil, îmi spunea: „Haide! Haide și citește-mă! Te rog, te rog!”. Și astfel, am cumpărat-o fără să mai stau pe gânduri.
Literatura, când vine vorba de povești de iubire, se împarte în două categorii: povești mult prea siropoase, clișeice și povești autentice, bine puse la punct de mintea și talentul autorului. Fără doar și poate „Dragostea în vremea holerei” face parte din ultima categorie. Autorul, prin titlul dat, ne întinde încă de la început o capcană – ne face să ne gândim la o poveste simplă, dar care se dovedește a nu fi chiar atât de simplă, așa cum credeam înainte de a o citi.
Cei doi protagoniști, Florentino Ariza și Fermina Daza sunt cei în jurul cărora se învârte toată cartea. El, Florentino, se îndrăgostește brusc în tinerețe de Fermina, singura fiică a lui Lorenzo Daza, un om bogat al comunității. După o scurtă și pasageră dragoste care a avut loc prin intermediul unor scrisori și a unor întâlniri inocente, cei doi sunt despărțiți din cauza diferențelor materiale și sociale. Fata se căsătorește în cele din urmă cu doctorul Juvenal Urbino, cel care îi poate asigura stabilitate financiară. Povestea dintre tinerii îndrăgostiți pare să se fi terminat, dar lucrurile nu stau tocmai așa. Florentino continuă să o iubească neîncetat pe Fermina, așteptând un moment potrivit pentru a se reîntoarce în viața ei. Astfel, după mai bine de cincizeci de ani, soarta este de partea lui. Îi mai acordă o șansă să își reînnoiască declarația de iubire, iar el decide să nu o lase să îi scape din mâini.
Este o carte complexă, cu personaje bine conturate. Descrierile amănunțite, deloc obositoare ajută foarte mult cititorul. De ce îl ajută? Pentru că acestea creează atmosfera, îl fac să înțeleagă acțiunea, gândirea personajelor și transmit emoție. Este o carte pe care nu dorești să o lași din mână, dar în același timp, nici nu dorești să o termini pentru a putea să te bucuri de fiecare pagină. Și, la un moment dat, ajungi să speri că totul va fi bine, că sigur va exista un final fericit. Trăiești, de fapt, alături de personaje, tot ce se întâmplă. Romanul a și fost ecranizat în 2008, iar adaptarea a fost făcută de Ron Harwood, câștigător al premiului Oscar și al Globului de Aur.
Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult toată povestea, de la început și până la sfârșit. Mi-a plăcut mult și o recomand din tot sufletul. O recomand celor care sunt îndrăgostiți… de cărți, de viață sau de o altă persoană.
Așadar, închei cu un citat din roman care, sper eu, vă va face să doriți să îi găsiți o explicație: „Simptomele dragostei sunt asemănătoare cu cele ale holerei.”
Aioanei Denisa, clada a XI-a,Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
feb. 24, 2019 |
A fi străin e mai bine decât a fi străinul.
Este o propoziție pe care am pus-o cap la cap după ce am citit ”Străinul„ de Albert Camus. Nu este vreun citat celebru, nu sunt spusele vreunei persoane importante pentru societate. Este un gând al meu, un gând simplu, în care mă regăsesc și cu care mă pot consola uneori, când greu găsești ceva care te mai consolează.
A fi… străin. A te stabili într-o țară necunoscută, a vorbi o limbă diferită de toți ceilalți, a întâlni un grup de persoane pentru prima data, a citi o carte întâia oară, a fi într-o oarecare măsură… diferit. Totuși, nu prea diferit. Totuși, nu prea periculos. Totuși, nu prea străin.
A fi… străinul. A nu reuși să te stabilești într-o altă țară, a vorbi prea multe limbi pe care doar tu le înțelegi, a întâlni o persoană pe care chiar nu îți doreai să o cunoști nici acum nici altă dată, a citi atât de multe cărți pentru a trece dincolo de realitatea aceasta fără sens și de societatea aceasta incompetentă, a fi întruchiparea cuvântului „ciudat”. Prea ciudat. Prea periculos. Străinul. Meursault.
Această carte este mai degrabă una filozofică, care te pune să te uiți în oglindă și să fii sincer. Să recunoști că poate ești străin sau că poate te îndrepți spre a fi străinul. Nu poți înțelege pe deplin această carte decât fiind sincer cu tine, fiind sincer cu Meursault până la urmă și rămânând prins în povestea lui, povestea unui om obișnuit, poate chiar povestea ta.
Acțiunea cărții se bazează pe un monolog interior, pe gândurile întortocheate ale personajului, pe felul său de a fi, pe neintegrare, indiferență, acceptare a sorții, absurd, critica societății, pe ce înseamnă a fi străin de tine și străin al societății. Albert Camus își descrie perfect cartea prin următoarele cuvinte: „ În societatea noastră orice om care nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte. ”
Acțiunea nu e foarte complicată. După moartea mamei sale personajul principal participă la înmormântarea acesteia unde începe să își pună întrebări legate de modul ei de viață dinainte să moară. Începe să aibă o relație amoroasă cu Maria, de care este atras mai mult fizic decât spiritual. Prietenul și vecinul său, Raymond îl roagă să îl ajute să se răzbune pe o iubită a sa scriind o scrisoare. De aici lucrurile escaladează când este invitat de Raymond să petreacă un weekend la casa de pe plajă, unde Meursault, fără niciun motiv aparent, omoară un om. Partea a doua a cărții cuprinde procesul lui Meursault, conflictele sale interioare, acceptarea sorții și prezentarea perfectă a unei societății lipsită de toleranță, care condamnă orice persoană ce nu plânge la o înmormântare, orice persoană ce nu se conformează unui joc al înșelătoriei și superficialității, până la urmă un joc egoist, oportunist cu o mască crăpată de altruism.
Meursault a fost un outsider, un dezadaptat, o persoană împinsă la marginea societății de sine însuși, indiferent, dar revoltat, pierdut și străin al lumii, poate chiar al epocii sale, un personaj care ne-a uimit printr-o singură reacție absurdă în fața morții: „ Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puțin singur, nu-mi mai rămânea decât să doresc în ziua execuției mele mulți spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură. ”
Todor Alexandra Camelia, Clasa a XI-a ,Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
feb. 24, 2019 |
După cutremur este o carte scrisă de Haruki Murakami ce conține o colecție de șase povești scurte care sunt centrate în jurul cutremurului care s-a declanșat în 1995 Kobe, Japonia. În română, cartea este publicată de editura Polirom și tradusă de Iuliana Oprina.
Primul lucru care îl întâmpină pe cititor când deschide cartea este o serie de titluri în următoarea ordine: Un OZN aterizează în Kushiro, Peisaj cu fier de călcat, Toți copiii Domnului dansează, Thailanda, Broscatul salvează Tokyo și Plăcintă cu miere. Deși cutremurul menționat are o legătură cu personajele sau familia acestora, el este mai degrabă folosit ca o metaforă pentru evenimentele care au afectat viața personajelor, iar urmările cutremurului sunt greutățile emoționale sau spirituale cu care personajele trebuie să se confrunte. Bineînțeles, fiind o carte scrisă de Murakami sunt prezente descrieri mai pe scurt sau mai pe larg ale câte unui organ sau act sexual, în fiecare din cele șase povești. Și evident. personaje care beau whisky.
La fel ca în majoritatea cărților lui Murakami, acțiunea trece de la realitate la fantezie într-un mod subtil, iar multe lucruri sunt lăsate la interpretarea cititorului. În Thailanda putem găsi un dialog asemănător cu cel din Pădurea norvegiană; personaje care își împărtășesc experiențe și secrete, căutând înțelegere nu doar de la partener ci și de la cititor. Pe de altă parte, în Broscatul salvează Tokyo ne întâlnim cu realismul magic prezent în 1Q84; elemente magice sau supranaturale care apar într-o lume obișnuită.
Cu toate că până aici După cutremur sună ca o carte numai bună pentru orice cititor, nu pot să spun că este tocmai primitoare. Prima poveste, Un OZN aterizează în Kushiro începe cu un bărbat pe nume Komura, care este părăsit de soția lui după ce aceasta este șocată de reportajele văzute la televizor și pleacă la părinții ei. Un coleg de serviciu îi oferă o șansă să-și ia câteva zile concediu și să plece în Hokkaido, dacă se oferă să livreze un colet pentru el. Zis și făcut, Komura își îndeplinește sarcina și livrează coletul ca mai apoi să se găsească într-un hotel cu o femeie care îl face să-și pună întrebări precum ce fărâmă de viață a mai rămas în el și până în ce punct va ajunge. Povestea se termină foarte abrupt și nu oferă o bună primă impresie. Dintre cele șase povești Un OZN aterizează în Kushiro este probabil cea mai puțin interesantă.
Trecem la Peisaj cu fier de călcat care s-ar putea sau nu s-ar putea să se termine cu o dublă sinucidere. În orice caz, sfârșitul este la fel de abrupt ca în povestea anterioară. Totuși, aici găsim prima sclipire de dialog mai profund. Junko, o fata care a fugit de acasă îi povestește unui pictor pe nume Mikage viața ei, lângă un foc de tabăra creat de el. Mikage se descrie drept un profesionist când vine vorba de focuri de tabăra, iar modul în care el le construiește pare să fie un comentariu asupra tehnicii de scriere a lui Murakami; idei reiterate și bine rafinate până în punctul în care acestea capătă o formă clară dintr-o scânteie.
Toți copiii Domnului dansează este la fel de puțin memorabiliă ca prima poveste, doar că la final după ce Yoshiya, personajul principal, renunță să-și mai caute tatăl biologic, cititorii află alături de Yoshiya despre importanța și efectul catharsisului. Sfârșitul este din nou, la fel de abrupt. Doar ca o curiozitate, Toți copiii Domnului dansează este de fapt titlul acestei colecții de povești în japoneză, și nu După cutremur.
Am să sar peste Thailanda deoarece este povestea care conține cel mai mult din dialogul asemănător cu Pădurea Norvegiană și consider că ar trebui citită fără prea multe detalii care ar ruina finalul, care de această dată este mai satisfăcător și nu dă senzația de depresie sau tristețe. Fiindcă suntem pe calea cea bună am ajuns și la Broscatul salvează Tokyo. O broască uriașă apare la ușa ta, face referințe la autori precum Hemingway și Dostoevsky, îl citează pe Nietzsche, insistă să i se spună Broscatul și nu Broscoiul, și îți cere să salvezi Tokyo de la un cutremur iminent prin a te lupta cu o râmă uriașă de sub pământ. Și bineînțeles, oferă discursuri motivaționale și are maniere impecabile. Cred că pe tot parcursul poveștii am râs cu gura până la urechi când Broscatul vorbea. A ajutat și faptul că vocea Broscatului mi-o imaginam ca fiind a lui Yasuhiro Takato, un actor vocal, care din diverse motive se ocupă în mare parte de personaje de origine animală. Și da Broscatule, valoarea nostra finală stă nu în felul în care învingem, ci în felul în care suntem înfrânți.
Plăcintă cu miere este concluzia acestei colecții de povești. După o serie de rețineri și incertitudini în viața sa familială și amoroasă, Junpei a reușit să se facă remarcat și să-și formeze propril stil ca scriitor. Subiectele cărților sale erau adesea despre dragostea neîmpărtășită, iar deznodământul era mereu ambiguu și sumbru. După cum spuneam la început, După cutremur nu este o carte foarte primitoare. Sfârșiturile abrupte chiar l-ar putea face pe cititor să renunțe la jumătatea drumului. Dar cred că asta e și ideea cărții. La finalul poveștii Plăcintă cu miere, Junpei se decide să scrie un roman cu un final fericit, care o să îl lase pe cititor cu o concluzie satisfăcătoare și cu un zâmbet pe buze, asemenea cărții După cutremur.
Costea Eduard, clasa a XII-a, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
feb. 23, 2019 |
”Nu știrile sunt cele care fac ziarul, ci ziarul e cel care face știrile”.
”Ziarele învață lumea cum trebuie să gândească… ”
Romanul lui Umberto Eco este un studiu despre manipularea prin mass-media. Numărul Zero este ediția care ar putea să iasă, scandalos, pe piață (nu pe piața ideilor, ci pe cea compromițătoare, infamantă!). Dar, dacă șantajul reușește, ediția aceasta se anulează de la sine. Nivelurile de interpretare sunt, în roman, mai multe, așa cum ne obișnuiese autorul din Numele trandafirului. Cheia detectivistă are rolul ei în dorința cititorului de a face, ca ziariștii din roman, propria investigație. Cele trei surse ale unei știri devin desuete, atunci când știrea însăși este inventată. Sau când opiniile devin fapte:
- – Colonna, explică-le dumneata puțin prietenilor noștri felul în care se poate respecta, sau cum se poate arăta că respectăm, un principiu fundamental al publicisticii democratice: separarea faptelor de opinii. (…)
- – Foarte simplu, spusesem eu. Uitați-vă la marile ziare anglo-saxone. Dacă relatează, știu și eu, despre un incendiu sau despre un accident de automobil, evident că nu pot să spună ce gândesc ei despre asta. Și atunci introduc în articol , între ghilimele, declarațiile unui martor, un om de pe stradă, un reprezentant al opiniei publice. Punând ghilimele, acele afirmații devin fapte… (…) Abilitatea constă în a pune între ghilimele mai întâi o opinie banală, apoi o altă opinie, mai elaborată, care seamănă în bună măsură cu opinia ziaristului.” (p. 57 – 58)
feb. 22, 2019 |
Autorul volumului, Vasili Grossman, este una dintre figurile marcante ale rezistenței antitotalitare în fosta Uniune Sovietică. În scrierile sale, acesta evidențiază realitățile sociale și mai ales eroismul ostașilor ruși în cele două războaie mondiale.
Volumul de proză scurtă intitulat „Drumul” surprinde realități marcante atât din perioada interbelică, dar și din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe care nu le întâlnim în cărțile de istorie. Se pun în evidență nu fapte istorice, ci povești de viață. Toate frământările omului, toate nedumeririle și conflictele sale sufletești sunt surprinse într-o temă principală pe care autorul o tratează cu multă dedicație. Povestirile adunate în acest volum dezvăluie detalii mai puțin cunoscute ale vieții în Rusia Sovietică, arătând preocuparea autorului față de teroarea ce măcina umanitatea în acea vreme.
Cartea nu este deosebită datorită povestirilor istorice surprinse, ci pentru felul impresionant în care autorul scoate la iveală poveștile din spatele cortinei: inimi îndurerate, oameni fără speranță, moarte. Se evidențiază încercarea zbuciumată, dar zadarnică, a omului ce se zbate pentru viață, așteptând însă în final moartea ca pe o comoară. Întâmplările povestite se petrec între anii 1933-1966, timp în care „i-au luat omului pământurile, copiii, averea, banii, hrana, până și hainele de pe el, și nu a mai rămas decât sufletul, viața, pe care ar fi dat-o oricum cu bucurie, în schimbul unei liniști veșnice, depline”.
Povestirea „Iadul de la Treblinka” mi s-a părut a fi centrul de interes al cărții. Autorul descrie drumul parcurs de evrei spre lagărul morții, afirmând că iadul lui Dante ”este un joc gol, inocent al Satanei” în comparație cu iadul de la Treblinka:
”La început i-au luat omului libertatea, casa, patria și l-a dus în desișul unei păduri fără nume. Apoi, pe peronul gării, i-au luat lucrurile, scrisorile, fotografiile rudelor, după care pe platoul lagărului i-a luat mama, soția, copilul. Apoi omului gol i-au luat documentele și le-a aruncat în foc: omului i-a luat numele. L-a gonit într-un coridor lung cu tavan scund de piatră – i s-a luat cerul, vântul, stelele, soarele.”
Oameni gazați, arși de vii, ducând cadavrele fraților lor evrei sau privindu-și copiii și soțiile murind sub ochii lor, copii arzând în pântecele mamelor sub priviri străine, inumane, este tabloul unei lumi greu de imaginat. „Drumul” plin de patimi și suferințe, sânge și sudoare, mizerie și foame, frig și temeri avea ca destinație finală moartea. Viața omului nu mai era viață, era o prefață a morții.
Autorul provoacă cititorul la meditație pe tema vieții și a morții și îl motivează să trăiască mulțumit, cumpătat, fără să uite că viața pe care o duce e un dar neprețuit.
Ursescu Alina, clasa a X-a
C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
feb. 20, 2019 |
HRISTOS RĂSTIGNIT DIN NOU 
Cartea “ Hristos răstignit din nou” a fost scrisă de autorul grec Nikos Kazantzakis în anul 1948. A fost ulterior tradusă în limba română cu titlul ”Hristos răstignit a doua oară”. Romanul a fost publicat de Editura Humanitas Fiction, în anul 2008, și a fost încadrat în colecția Raftul Denisei. Autorul cărții spune în biografia lui că în tinerețe și-a dorit să ajungă călugăr ortodox, însă lucrul acesta nu a fost posibil. De aceea, când a ajuns la bătrânețe, Nikos Kazantzakis s-a dedicat scrierii unor cărți pe temă creștină, precum romanul aflat în discuție. Personajele din roman sunt puse de către autor în ipostaze ce le testează valorile creștine, acestea reușind să creeze scene care sunt de o actualitate ce pot surprinde cititorul. Romanul surprinde viața comunității din Lykovrysi, un sat grecesc ortodox, aflat sub stăpânire otomană. Pentru locuitorii acestui sat viața este ușoară. Sunt oameni bogați, care nu duc lipsă de nimic. Având libertatea credinței, întrucât satul era condus de un singur turc, preotul și fruntașii satului se hotărăsc să pună în scenă, în Săptămâna Mare, Patimile lui Hristos. Astfel ei aleg șașe oameni din sat ce se potrivesc caracterului Magdalenei, al lui Iuda, ale lui Petru, Iacov și Ioan și în sfârșit al lui Hristos. Tânărul păstor Manolios va fi Isus, iar Mihelis, Kostandis și Iannakos-apostolii Petru, Iacov și Ioan. Pentru a fi la înălțimea misiunii încredințate, cei patru se apropie de Scriptură și se întorc spre credință, încercând să-și ajute semenii. Când un sat vecin este distrus de turci, refugiații le cer adăpost celor din Lykovrysi, dar mai-marii comunității îi refuză de teamă să nu-și piardă pământurile și autoritatea. Manolios și tovarășii lui devin astfel propovăduitorii unei credințe centrate pe fapte și pe Scripturi. Liderii spirituali ai satului devin noii farisei care nu vor șovăi să ucidă și care îmbrățișează credința doar cu vorba, nu și cu fapta. Punctul forte al acestei opere este capacitatea de a atinge corzile sufletului, poate, de creștin neantrenat. Romanul are această putere de a prezenta o lume în care credința se mai află doar pe buze, fără a schimba inima, și în care cel ce face fapte vrednice de credința lui este persecutat. Cititorului i se pune, astfel, în față o realitate a vremurilor în care trăiește, realitate pe care de altfel ar ignora-o. Personal, mi-a plăcut cartea întrucât abordează o temă cu care eu sunt familiară, dar pe care am găsit-o, de această dată, într-un nou context. Am apreciat capacitatea autorului de a prezenta realitatea lumii de azi, în care sacrul este doar
ritual și credința nu mai are o așa mare importanță. Conflictele interioare ale personajelor duc la salvare, prin moarte din păcate, sau devin copleșitoare, aducând distrugerea. Avram Miriam C.N.”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
Comentarii recente