dec. 15, 2019 |
„Roman pe tema prieteniei. Cuvintele-cheie (la aprecierea tânărului de 11 ani) ar fi rezistența, legăturile speciale, prietenia animalelor, depășirea obstacolelor.
„N-am simțit semnele” e una din frazele cu rezonanță tristă, „onorată societate”. Mie mi-a plăcut cel mai mult lucrul care m-a făcut că citesc cartea, adică prietenia dintre toate personajele importante și legăturile create între oameni și necuvântătoare. Eu cred că personajul meu preferat este Rémi, deoarece am fost impresionat de reacțiile sale la întâmplările prin care trece și de gândurile lui.
A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Rémi, care a fost abandonat de părinți când era mic și adoptat de o doică. Aceasta era o femeie foarte bună și a avut o mare influență asupra lui. Din păcate, bărbatul ei a avut un accident și a trebuit să îl vândă (!) pe Rémi unui muzicant pe nume Vitalis. Dar, din fericire, Vitalis era și el un om bun, de la care băiatul a avut multe de învățat.
Bătrânul era înconjurat de patru animăluțe: Capi, Zerbino, Dolce și Inimioară/Suflețel – trei câini și o maimuțică.
Ei au plecat la drum, ocazie cu care Rémi a descoperit lumea, cu bune, cu rele și a învățat să cânte, să citească și să scrie. În drumul lor, a cunoscut o mulțime de oameni (de exemplu, pe Arthur și mama lui, pe Mattia, Garofoli, Lise, tatăl ei, Moș Pierre și familia celor doi).
După ce a stat doi ani la Moș Pierre, a plecat din nou în lume, dar, de data aceasta, cu Mattia și Capi, căci Zerbino, Dolce și Suflețel muriseră între timp, în tot felul de situații triste. Drumul lor, început la Paris, i-a făcut să colinde țara până la Varses și, acolo, s-au întâlnit cu Alexis, unul dintre frații Lisei (familia trebuise să se destrame când Moș Pierre, florar de meserie, rămase dator pe urma unei calamități și l-au închis la datornici). Alexis lucra în mină și când, accidentându-se, nu mai poate să intre în schimb, Rémi îi ia locul. Din păcate, o galerie se surpă și mulți oameni au murit, dar, din fericire, el a scăpat cu bine.
Apoi, a plecat din nou cu Mattia să își caute vechea doică, de la care, regăsind-o, află că e căutat de propria familie (va descoperi cu uimire că mama lui e tocmai mama lui Arthur).
În final, aflăm cum Rémi s-a căsătorit cu Lise, au avut o viață foarte frumoasă și, la botezul primului copil, i-a invitat pe toți prietenii la o cină festivă, prilej cu care Mattia și Rémi decid să înființeze un program de ajutorare a muzicanților ambulanți.”
dec. 15, 2019 |
Romanul „Ce-ar fi trebuit sa știu”, de Claire Lazebnik, este bine realizat, atât din punct de vedere compozițional, cât și din punct de vedere al imaginației. În titlu, cuvintele „ar fi trebuit să” sunt tăiate, astfel încât autoarea sugerează atât o variantă sigură, cât și una compensatorie, dojenitoare. Se prezintă povestea unei liceene de 18 ani, Chloe, înconjurată de mulți prieteni și care are și un iubit, popular în liceu. Dar ea are o soră cu trei ani mai mare, Ivy, diagnosticată cu autism și, din cauza afecțiunii, este la o școală specială. Acțiunea se desfășoară în Los Angeles, în contemporaneitate, și povestește viața fetelor în încercarea de a-i găsi un prieten celei cu autism, în ciuda dezechilibrului din familie. În urmă cu cinci ani, tatăl fetelor a murit, iar mama lor a fost foarte demoralizată. Dar cu un an în urma celor povestite în roman, mama s-a recăsătorit cu Ron, un soț si un tată ingrozitor, care mai bea și nu reușește să fie empatic cu fiicele sale și care nu înțelege problemele vârstei lor. Chloe îi aranjeaza lui Ivy o întâlnire cu un băiat cu autism și află că acesta are un frate cu ea în clasă… intriga se dezvoltă… Recomand această carte tuturor adolescenților, dar și parinților, căci adolescenții trăiesc, de multe ori, o formă specifică de „autism.”
Raileanu Denisa-Adelina
dec. 15, 2019 |
Luca, din clasa a V-a, apreciază volumul pentru „tematica legată de lupta pentru educație, pentru curaj.
Ideea pe care o rețin: „Eu sunt Malala. Lumea mea s-a schimbat, dar eu nu.
Această carte este preferata mea. Mi-a plăcut intenția Malalei de a contribui la educația copiilor și mi-a plăcut că am aflat lucruri impresionante despre țara ei. Personajul meu îndrăgit este Malala, pentru că este îndrăzneață și plină de voință.
Malala, o fetiță de nouă ani (la acea vreme) din Pakistan, își dorea să contribuie la educația copiilor. Spre norocul ei, familia a susținut-o și a încurajat-o. Acțiunile ei însă au provocat amenințări la adresa vieții sale. Treptat, treptat, talibanii au devenit din ce în ce mai agresivi și au ocupat țara.
Soldații au încercat să lupte împotriva lor. Dar au eșuat de mai multe ori.
Neputând să mai rămână în oraș, toată familia Malalei a trebuit să se refugieze cât mai departe. Peste câteva zile, soldații au declarat victoria asupra talibanilor. Auzind veștile bune, familia a luat-o direct spre casă.
Deci totul revenise la normal, iar Malala își reîncepe campania. Începe să fie din ce în ce mai cunoscută. Când deschizi televizorul, apare și Malala.
9 octombrie 2012: când Malala se întorcea acasă cu autobuzul școlii, s-a întâmplat ceva teribil. Cineva oprise vehiculul și a întrebat: „Cine e Malala?” Colegele se uită la ea. Pe fundal se aud de trei ori gloanțele unui pistol.
Fata se trezește într-un spital la Birmingham. Fusese împușcată de talibani și avusese parte de un tratament foarte serios. Era un miracol că supraviețuise.
Malala a ajuns cunoscută, deoarece a fost cea mai tânără persoană care a câștigat Premiul Nobel pentru pace. Campania ei e menită să salveze lumea întreagă. Și sper că o va face.”
dec. 15, 2019 |
Clara are 11 ani și este sensibilă la ”chinurile animalelor, la suferința de a te adapta la nou, la întâmplările uluitoare. Cartea, roman, are ca temă aventura și mi-a plăcut faptul că este o carte sensibilă. Chiar nu îmi displace nimic din ea, pentru că eu l-am îndrăgit pe Fram, care a trecut prin atâtea ghinioane. Nu aș fi schimbat nimic, dacă eram în locul autorului, pentru că fiecare minut de tristețe înseamnă un câștig sufletesc, într-un sens anume.
Fram era un urs polar care făcea parte din menajeria circului Struțki. Acesta era vedeta circului, motivul pentru care circarii încasau mereu bani frumoși.
Dar el se gândea mereu la casa lui, la ghețurile polare și, de aceea, era trist, totul culminând cu o zi în care nu a mai vrut să urce pe scenă să își facă numărul. Directorul circului, o persoană rece și fără inimă, a hotărât totuși să îl trimită pe Fram înapoi la Polul Nord, în ciuda fanilor supărați și dezamăgiți. După un drum lung, ursul ajunge înapoi acasă, unde nu se adaptează și nici nu își face prieteni. Ceilalți urși polari se speriau când Fram îi saluta și fugeau de el.
A stat câteva luni așa și, fiind mereu singur, a început să i se facă dor de viața de la circ. A început chiar să repete numărul său special de la circ.
Într-o bună zi, plimbându-se, el a găsit doi vânători înghețați din cauza viscolului. Aceștia erau de pe vaporul care îl adusese pe Fram la Pol și deci a putut să îi recunoască după miros. Tocmai de aceea i-a încălzit cu blana lui și i-a condus la adăpostul lui. Vânătorii s-au întors cu Fram la coliba lor. Când a sosit corabia care trebuia să-i preia, Fram a urcat singur în barcă, dorind să ajungă înapoi la circ. Cartea e plină de învățăminte: nu tot ce visăm e mai frumos decât ce avem, alții pot să ne accepte cu greu, apoi nu cred că e ideal ceva, undeva, dar e important să
dec. 15, 2019 |
„Temele cărții sunt, firește, prietenia și magia. Mi-a plăcut, pentru că îmi place magia! Îmi place faptul că există creaturi magice. L-am îndrăgit pe Hagrid, pentru că voia binele tuturor (mai puțin al lui Draco Malfoy, totuși).
În acest volum este vorba despre cum Sirius Black (un mare infractor, în ambele lumi! Și a vrăjitorilor, și a „ageamiilor”) a evadat din marea închisoare magică Azkaban, păzită de Dementori (niște ființe fără ochi care absorbeau tot ce e bun din tine și îți trezeau coșmarurile). De atunci, copiii de la Hogwarts îl vedeau pe coridoare și, prin urmare, Dementorii au început să „colinde” și prin școală. Sirius a și distrus poarta dintre lumi, portretul „doamnei grase” (nefericit înlocuit de un lord care enerva elevii provocându-i la duel), așa că toată lumea este iritată.
Am uitat să vă spun că Harry reacționa diferit când era un Dementor prin preajmă, tocmai de aceea i se interzice să viziteze Hogsmeade unde se ținea un festival (deși el, fiind în anul III, ar fi avut permisiune). Totuși, prietenii îi dau o hartă cu toate pasajele secrete din Hogwarts, iar Lupin îl învață vraja Patronus („Expecto Patronum!”) menită să îi ofere un scut protector împotriva Dementorilor. Situația este complicată de faptul că Hermione apare și dispare după bunul chef de la ore (ceea ce Harry nu înțelege nici în ruptul capului cum se întâmplă) și că hipogriful Buckbeak va fi decapitat (pentru rănirea elevului Malfoy). După execuția hipogrifului, Harry află de ceasul fermecat al lui Hermione, decizând ca, împreună cu aceasta, să se întoarcă în timp spre a-i salva unul pe Sirius, iar cealaltă pe Buckbeak.
De hipogriful salvat prin răsturnarea timpului vor profita să îi ducă la închisoarea lui Sirius, pe care îl salvează astfel.
Lucruri noi pe care le-am aflat despre povestea în sine (le prezint așa, pentru că mi se par surprinzătoare):
– faptul că Sirius Black este, de fapt, nașul lui Harry Potter și că Peter Petigrew i-a ucis părinții
– faptul că Lupin este „om-lup” (vârcolac)
– faptul că Sirius, Lupin, Peter și James Potter (tatăl lui Harry) aveau abilitatea de a se transforma în animale: Sirius – câine, Lupin – lup, James – cerb, Peter – șobolan (înfățișarea sub care a rămas ascuns în Hogwarts, dar pe care a plătit-o cu viața).
dec. 15, 2019 |
Maria (11 ani) crede că este „o carte pe tema curajului (pentru că, într-o lume străină, cu câini în loc de pisici, hotel în loc de acasă, boală în locul unei mămici sănătoase), Olguța se descurcă.
Fraza mea preferată: „Îmi jignești inteligența!” Îmi place că povestea, evident ficțională, pare așa de reală. Am îndrăgit-o pe Olguța pentru curajul și sinceritatea ei (și mi-a plăcut că anumite personaje, deși erau atât de diferite, se înțelegeau atât de bine).
Olguța Tomescu e o fată inteligentă, curajoasă și sinceră, dar are o mamă bolnavă și care duce lipsa banilor. Într-o zi, Olga află că trebuie să plece (chiar în acel moment!) cu mătușa ei, Nina, despre care nu știa prea multe.
La început, cele două nu sunt prietene prea bune, dar află că au ceva în comun: câinii! (câinii sunt „interziși” în lumea lor „pisicească”).
Iau cina într-un restaurant luxos, când un tip dubios (Maximilian, care lucra pentru Constantin, bunicul Olgăi) le amenință și le „obligă” să se întâlnească cu Constantin. Olguța nu prea își dorește asta, crezând că bunicul ei e doar un ticălos bogat.
Maximilian nu se lasă ușor, o urmărește pe Olga, pe Farid (ei, da! Câinele ei… v-am spus că se confruntă cu „provocări” noi) și pe Victor, noul ei prieten, trimis de Nina să o protejeze. Maximilian recurge la metode „barbare” pentru a-i prinde pe cei doi copii.
Olguța renunță la orgoliu și acceptă să își întâlnească bunicul; cât timp așteaptă, găsește câteva lucruri „ilegale” (pe care le fotografiază pentru un eventual șantaj!).
Când își întâlnește bunicul, primește de la acesta vestea că totul nu a fost decât un test de inteligență, anume creat de el. Bunicul va pleca în scurt timp pentru a salva viața mamei Olgăi… și aici își iau la revedere.”
Comentarii recente