mai 11, 2020 |
Volumul ”Memorii”, autobiografia scriitorului Mircea Eliade, ne oferă ocazia de a-l cunoaște pe Eliade copilul, elevul, adolescentul, studentul, îndrăgostitul, profesorul, istoricul și filozoful.
Povestindu-ne despre prima guvernantă, al cărei neg aflat deasupra buzelor îl irita groaznic, despre pasiunea pentru zoologie insuflată de profesorul Nicolae Moisescu, despre studenții săi fideli de la politehnică, teologie și medicină și despre multe altele, Mircea Eliade pare totodată liric și frenetic, pretențios, de o discreție timidă, fără grandoare.
Tânărul pianist îndrăgostit de chimie suferea, într-un chip atât de neînțeles, pentru simplul fapt că trecea timpul și, trecând, ceva din el, esențial, se risipea, iremediabil. Voia să citească tot și visa să poată scrie despre toate. Miopia sa galopantă nu l-a împiedicat să ne arate că, uneori, cărțile sunt mai vii decât oamenii. Prin înțelepciunea sa filozofică și teologică, Eliade ne face să înțelegem că „sacrul” nu se deosebește de „profan”, că „fantasticul” se camuflează în „real”, că lumea este ceea ce se arată și totodată un cifru. Dojenit și ironizat pentru preocupările lui exotice, descifrează secretele religiilor, revelând astfel misterul propriei sale existențe. Descoperă, în cele din urmă, cine este și ce este, așa cum îi place să fie, de ce i s-au întâmplat toate câte i se întâmplaseră, de ce l-au pasionat pe rând substanțele, plantele, insectele, literatura, filozofia, religiile.
Mircea Eliade se stinge în aprilie 1986, cu o carte în mână, trecând într-o altă existență. ”În toate societățile tradiționale, spune Eliade, moartea nu e considerată sfârșitul absolut al existenței umane, ci doar un ritual de trecere către un nou mod de a fi. Se poate spune că moartea constituie cea din urmă experiență inițiatică, datorită căreia omul dobândește o nouă existență, pur spirituală.”
Citind ”Memorii”, entuziasmul meu n-a mai cunoscut margini. M-am regăsit aproape pe de-a-ntregul în copilăria și adolescența lui Eliade. Ca și el, timidă, mioapă, devorată de o curiozitate precoce și necuprinsă, parcă mă aflu închisă într-un bob uriaș de strugure în lumina pală ce mângâie hârtia crem pe care sunt înșiruite cuvintele parcă disperate să capete un sens în conștiința mea, în existență, în suflet. Ca și el, am înțeles că trebuie să mă bucur de orice clipă, că sunt daruri pe care nu le primești de două ori, că într-o zi aș putea regreta tot ce n-am făcut și n-am trăit acum, când toate mi se par posibile.
”Atena m-a răscolit până în adâncuri. În fața Parthenonului, m-am trezit deodată că-mi vine să plâng și, de rușine, m-am plecat repede și am început să caut în jurul meu, ca și cum aș fi pierdut ceva. Am descoperit o floricică măruntă, cât bobul de linte, de un albastru-pal decolorat și am smuls-o cu emoție, am presat-o în carnet, hotărât să nu mă despart niciodată de ea. Și astfel am putut privi înseninat Pharthenonul.”
Am regăsit în fiecare pagină seninul acela albastru pe care scriitorul l-a descoperit și l-a prețuit în mărunta floare de la poalele cetății ateniene.
Andreea Daniela Bondor, clasa a XI-a
Colegiul Național ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
mai 4, 2020 |
Am primit „Fabrica de păpuși” a Elisabethei Macneal de la Alessia. Unul dintre mărțișoarele-cărțisoare secrete de anul acesta. Romanul cu care debutează tânâra artistă ceramist e o incursiune în Anglia, mai exact Londra victoriană, împletind firul tematic al iubirii cu toate ingredientele specifice unui roman gotic: dezolanta priveliște a mahalalelor împuțite ale orașului abia trecut de jumătatea secolului al XIX-lea, invidia, relația filială și familială tensionată de rigorile sociale, misterul și crima (inclusiv răpirea), un ucigaș în serie cu personalitate schizoidă. Un roman dickensian folosind toate ingredientele scriiturii foiletonarde pentru a țese, în același timp, o poveste despre emanciparea feminină, despre puterea de a-și asuma propriul destin, despre fragilitatea granițelor dintre iubirea și invidia dintre surori. Fabrica de păpuși este, ca topos, o metaforă a rigorilor societății victoriene cerând indivizilor un conformism dus la rang de artă cu toată ipocrizia acelora care se ascund îndărătul uzanțelor sociale când nu îndrăznesc să își asume explorarea propriului destin dincolo de rigori. Imobilitatea păpușilor, metaforă a așteptărilor pe care societatea și le creează referitor la femei… Stereotip evident în discursul narativ, pus sub lupă, la fel ca alte fetișuri imagologice ale epocii: dragostea cavalerească, inevitabil impracticabilă, dar atât idealizată; străzile colcăind de hoți, borfași, asasini în serie (umbra lui Jack Spintecătorul se întrevede îndărătul lui Silas Reed, bizar naturalist, entomolog și colecționar de curiozități); spectrul bolilor care desfigurează, distrugând șanse maritale etc. Lectură agreabilă și cale, mai ales pentru adolescenți, de a pătrunde în fascinanta lume britanică din vremea reginei Victoria. Singura mea nedumerire e cea legată de statutul de carte „musai” a editurii Art. Cu toate acestea, este o carte frumoasă, numai bună să îi familiarizeze rapid pe adolescenți cu toate stereotipurile imagologice ale societății victoriene.
mai 4, 2020 |
„Băiat la țară”, de Laura Ingalls Wilder, în lectura Deliei Maier
Uneori, câte o carte trebuie citită pentru a construi un contratimp la epoca în care trăiești. Îți trebuie refugiul, îți trebuie comparația, pentru că, altfel, nu reușești să îți lărgești orizontul. Omul captiv în clipa prezentă este inevitabil un nefericit. Tocmai de aceea, o propunere în ton cu ideea de a găsi contrast pentru agenda lumii noastre bizare: „Băiat la țară” de Laura Ingalls Wilder” (Editura Anacronic). Potrivită cam până la sfârșitul gimnaziului, cartea este un roman ce urmărește un an din viața personajului principal, crescut în lumea Americii rurale, în spațiul tihnit valoric, dar solicitant sub aspectul ritmului de viață pe care îl presupune o fermă prosperă, cu vaci, cai, oi, păsări, câmpuri cultivate, livezi… Textul este o buclă în timp și, cu ritmul său narativ oarecum lipsit de surprize, este o carte liniștitoare, excelentă pentru a practica „mindfulness”, pentru a alunga spectrul unor zile iritante prin felul lor de a fi. Nu este de neglijat componenta axiologică, pentru că, alături de micul personaj, învățăm reziliența, valoarea propriei munci, frumusețea conștientizării propriei puteri. Învățăm că este important să merităm prin fapte și atitudine ceea ce vom primi, că trebuie să ne ținem ferm alături de visurile noastre, oricât de mici ar fi ele, ca să ni se împlinească. De asemenea, textul propune o fermecătoare incursiune în lumea de odinioară și nu e deloc de neglijat aspectul ei didactic: fără efort, cititorul este ghidat prin lumea gospodăriei arhaice, prin muncile agrare, prin traiul rustic, învățând câte ceva despre obiecte, astăzi dispărute, despre ocupații, azi căzute în desuet, iar ghidajul narativ și excursul explicativ sunt atât de line, încât niciun mic cititor nu va avea nevoie să facă recurs la dicționar și nici nu va trebui să își sâcâie prea mult părinții cu explicații. Cartea e făcută parcă pentru a-l duce pe cititorul secolului XXI fără pic de efort în lumea victoriană, contribuind la conturarea unui plan latent de reflecție asupra valorilor morale, în mod încântător.
mai 4, 2020 |
Matei Hotăranu (Șc.Gimn. IOANID) citește „Charlie și fabrica de ciocolată” (Roald Dahl)
mi-a plăcut foarte mult că această carte a fost una originală și una foarte, FOARTE creativă. Mi-au plăcut toate personajele, chiar și cele negative. Dacă ele nu ar fi existat, atunci acțiunea nu ar mai fi fost interesantă și mi-aș fi pierdut interesul în această carte. Cum să nu placă, dacă și personajele negative stârnesc reacții puternice? Sunt unii dintre copii cumplit de răsfățați, cum e Veruca: „ – Mami, m-am decis: vreau o veveriță! Vreau una dintre veverițele alea. (…)
- Ce-mi pasă mie, vreau și eu una. N-am decât decât doi câini, patru pisici, șase iepuri, doi peruși și trei canari, un papagal verde, o țestoasă, un acvariu cu peștișori aurii, o cușcă cu șoricei albi ș-un hamster amărât! Vreau o veveriță!”
Această carte este despre un băiețel sărăcuț care trăia într-o căsuță mică, aproape dărăpănată, alături de părinți și cei patru bunici ai săi. El trăia în orașul în care se afla cea mai mare și mai creativă fabrică de ciocolată din lume! Iar micul copil era aproape torturat, deoarece lui îi plăcea foarte, foarte mult ciocolata, dar, din păcate, nu avea bani să își cumpere. Primea doar o dată pe an, de ziua lui.
Într-o zi, marele producător de ciocolată a anunțat că a pus cinci bilete de aur în batoanele de ciocolată, iar cei cinci copii care vor găsi biletele vor avea șansa să viziteze fabrica de ciocolată. În momentul acela, piața explodă. Toată lumea cumpăra ciocolată doar pentru a putea găsi biletele de aur.
Mai întâi, s-au găsit primele două bilete. Apoi următoarele două. Acum mai era un singur bilet. Cine avea să îl găsească?În tot acest timp, Charlie aștepta cu nerăbdare. Ziua lui venea foarte repede. Avea totuși o șansă să găsească biletul.
Era ziua cea mare. Toți locatarii casei mici din lemn se adunaseră lângă patul bunicilor și îl așteptau pe Charlie să deschidă ciocolata. A rupt colțul și …………….NIMIC! Nici urmă de bilet. Era așa supărat. Dar a acceptat situația și a mers mai departe. Câteva zile mai târziu, unul dintre bunicii lui (Bunicul Joe) i-a dat toate economiile lui și i-a spus să se ducă să își mai cumpere un baton și să își încerce norocul. Așa a și făcut. Dar, ce să vei. Nici de data asta nu era nimic.
Mai trecură niște zile și Charlie găsi un dolar pe jos. L-a luat și a mers la cel mai apropiat magazin pentru a lua puțină ciocolată. Mai întâi a luat un baton, dar nu a găsit nimic. Așa că a mai luat unul. Iar de această dată a găsit ultimul bilet de aur. A fugit acasă, le-a arătat celor din familia lor iar ei au început să se bucure cu toții.
Era ziua cu întâlnirea. Tot orașul era în fața fabricii și aștepta. Dintr-odată a apărut domnul Wonka. Era ceva de necrezut! Chiar el era! Cei cinci norocoși au intrat în fabrică iar domnul Wonka a început să le facă turul fabricii.
Pentru a nu strica povestea, vă voi spune doar că în timpul turului, rând pe rând, fiecare copil (înafară de Charlie), a făcut o prostie și a pățit ceva destul de rău.
În final, domnul Wonka i-a dăruit lui Charlie fabrica de ciocolată (el fiind ca moștenitor al domnului Wonka). Așa că Charlie, împreună cu familia lui s-au mutat în fabrică și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
mai 4, 2020 |
https://www.youtube.com/watch?v=eZqna9poV-k&fbclid=IwAR0jrVSWdlgLpB1TVBpKO2rQTiy0HHSOE1SJOvtW70ZpzVPGET2U8Yj1W_w
YASMINE BÎLDEA din clasa a V-a, C. N. „Mircea cel Bătrân”, din Rm. Vâlcea vă propune prezentarea cărții și filmului Minunea.
mai 4, 2020 |
„Acesta? … E tatăl lui Arash”
Mie cartea mi-a plăcut tocmai pentru că mi-a arătat că sunt un copil atât de norocos, având doi părinți care mă iubesc atât de mult. Personajele mele preferate sunt mama lui Shahab și Fereshteh, deoarece l-au susținut pe băiat și l-au acceptat așa cum era el. În această poveste, este vorba despre un băiețel pe nume Shahab care, la vârsta de șase ani, nu vorbea… Da, ați ghicit bine: Shahab avea o viață grea, de aceea tăcerea este pentru el o cale de a evita diversele „probleme” și „dificultăți” din lumea emoțiilor de copil.
Din păcate, tatăl lui și cei din jur nu-l încurajau (adică nu îi ofereau sprijinul emoțional și susținerea din familie de care el ar fi avut nevoie) și nici nu-i spuneau niciodată că totul va fi bine. Pur și simplu, nu-l băgau în seamă și vorbeau pe la spatele lui sau, mai rău, vorbeau despre el ca și cum ar fi fost absent.
Am știut exact cum se simte în acel moment, pentru că așa mi s-a întâmplat și mie (cred!). Neputând să vorbească, nu putea să-și exprime sentimentele. Dar așa eram și noi, noi toți. Cheia magică a lumii s-a răsucit în lacăt atunci când am început să înțeleg ce înseamnă să spun ce simt. Și am fost mereu încurajat. Dar cred că pentru fiecare copil există un moment în copilărie când e Shahab. Pot doar spera că există o lume a culorilor și a caligrafiei pentru fiecare, încât să dispară senzația că părinții nu pot fi mulțumiți. Luca Postârnăceanu (Șc.Gimn. „IOANID”, București) citește „Tatăl celuilalt copil” (Parinoush Saniee)
Comentarii recente