mai 11, 2020 |
Pisicile Războinice. Noua Profeție. Miez de Noapte” face parte din seria ”Pisicile Războinice” scrisă de grupul de autoare cunoscut sub pseudonimul Erin Hunter.
În această carte este vorba despre cele patru pisici alese de către Clanul Stelelor, fiecare dintr-un anumit clan, pentru a descifra profeția amenințătoare. Pisicile sălbatice primesc mesaje stranii de la strămoșii războinici. Acestea se referă la pericolele pe care trebuie să le înfrunte. Liniștea pădurii în care pisicile locuiesc, care a durat luni întregi, acum este tulburată de misterioasa dispariție a mai multor pisici. Ele sunt speriate de activitatea oamenilor pe teritoriile lor.
Din rândul pisicilor alese s-a remarcat tânărul Gheară de Mărăcine, un războinic din Clanul Tunetului. Acesta, chiar dacă este fiul maleficului Stea de Tigru, se dovedește a fi curajos în situațiile grele și apropiat de cei din clanul său.
Mie mi-a plăcut această carte, deoarece este vorba despre curajul dobândit de pisicile aflate în călătoria supremă, acestea învățând să fie unite. Cartea m-a ținut în suspans, pot spune că am citit-o pe nerăsuflate și, bineînțeles, mă bucur că am ajuns la volumul opt din această serie! (Lupean Maria, clasa a V-a B, Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu)
mai 11, 2020 |
Ludmila Ulițkaia, născută la 21 februarie 1943 în Urali, Rusia, este una dintre cele mai importante voci ale literaturii contemporane. Romanul “Imago” este publicat în anul 2010, autoarea reușind prin intermediul acestuia că construiască o frescă a Rusiei în plin comunism.
Romanul urmărește evoluția unor personaje și a destinelor acestora începând cu moartea lui Stalin, în 1953, și până în 1996. Jumătatea secolului XX reprezintă epoca în care teroarea se îmblânzise, însă nu întru-totul. O epocă în care se observă o acceptare de fațadă a libertății de opinie sancționată drastic apoi cu procese și condamnări. În acest tablou personajele sunt nevoite să se dezvolte și să-și trăiască viața mimând acceptarea sistemului totalitar.
Principalii eroi ai romanului, Ilia, Sania și Miha formează un trio perfect, o prietenie strânsă care reușește să înfrângă lașitatea și trădarea, triumfând prin dragoste și curaj. Trei suflete neșlefuite, așa cum sunt prezentați inițial, încep să fie ușor modelați de către mâinile pricepute ale profesorului lor de literatura rusă, Viktor Iulievici Șengheli. Astfel își încep călătoria încercând să ajungă la stadiul de maturitate. Pe tot parcursul romanului, personajele încearcă să-și formeze o opinie care să susțină libertatea conștiinței, și nu cea impusă de sistemul totalitar. Odată ajunși la maturitate, băieții de altădată încearcă să înfrunte viața. Cititorul descoperă că nu doar maturitatea fizică ajută un om să evolueze, ci și maturitatea psihică. Ilia reușește să-și găsească scopul într-o familie construită pe baza iubirii și loialității. Alături de Olga, acesta își dă seama că nimic nu este mai important decât fericirea alături de noua sa familie. Miha nu reușește să reziste mașinii de tocat a vremurilor, astfel, după moartea singurelor persoane în care acesta vedea un sprijin, își pierde rostul vieții, ajungând să se piardă în negura necunoscutului. După ce își pierde abilitatea de a se conecta cu muzica, Sania se simte ca și cum ar fi pierdut o parte foarte importantă din el. Ajunge să trăiască o viață lipsită de lumina iubirii adusă de împlinire.
Imago devine motiv central al operei, autoarea încearcând să explice deciziile personajelor puse sub semnul maturizării morale a ființei umane. Imago reprezintă ultimul stadiu în metamorfoza unei insecte, în care aceasta atinge maturitatea, fiind aptă de a se reproduce. Autoarea reușește să demonstreze că nu toți oamenii sunt pregătiți de a-și lua viața în propriile mâini odată cu maturizarea fizică. Persoanele au nevoie de un punct în care să se maturizeze și cel mai important să înțeleagă care este adevăratul scop al vieții, înainte de a se avânta pe aripile necunoscutului.
Georgiana Berenghean, clasa a XI-a
Colegiul Național ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
mai 11, 2020 |
Karl May a fost autorul favorit al lui Albert Einstein. El este una dintre figurile centrale ale culturii germane. Biografia lui aparține și ea legendei. Karl May s-a născut într-o familie cu 14 copii, în anul 1842, dintre care 9 au murit la câteva luni după naștere. Până la 5 ani este nevăzător, dar dorește să devină dascăl. Se apucă să fure și ajunge la închisoare. Acolo citește și se hotărăște să devină scriitor.
„Winnetou” este un roman de aventură îndrăgit de mulți cititori. Este vorba despre un german care merge în America pentru a își încerca norocul în găsirea banilor. La început este meditator de limba germană. Ajunge să lucreze în vest la construirea unei căi ferate. Sam Hawkens, un faimos westman, îl ajută pe povestitor să devină și el un westman. Povestitorul pune prima oară mâna pe o pușcă și nimerește ținta, se întâlnește cu un cal de neîmblânzit într-o herghelie și îl îmblânzește din prima. Mai face multe lucruri vitejești, dar vă las pe voi să le aflați.
Pieile Roșii (Indienii) nu doresc ca trenul să treacă prin ținuturile lor. Indienii îi avertizează pe lucrători să plece, dar ei nu doresc. Fac un șiretlic care se va întoarce împotriva lor. Oare va reuși eroul nostru să scape din mâinile Indienilor?
(Ianul Matei, clasa a V-a, Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu)
mai 11, 2020 |
Romanul „Memoriile lui Hadrian” este considerat una dintre cele mai valoroase scrieri ale secolului XX, fiind totodată materializarea celor 25 de ani de muncă a autorei, în dorința sa de a redacta o lucrare cât mai aproape de perfecțiune.
Cartea este scrisă la persoana întâi, sub forma unei epistole către Marcus Aureliu, viitorul împărat al imperiului roman. Hadrian, la vârsta de 60 de ani, întrezărind marginile morții, se adresează tânărului moștenitor într-un discurs pe care împăratul promite să îl scrie fără a se ascunde, și astfel acesta să fie una din cele mai reale relatări cu privire la viața sa. Scrisoarea ia forma unei mărturisiri intime, dar și a unui text bogat în învățături și concluzii la care a ajuns bătrânul împărat de-a lungul vieții sale.
Hadrian rememorează tinerețea și anii de domnie, dar în mod special își amintește cu exactitate trăirile și sentimentele ce l-au încercat la diferitele evenimente prin care a trecut. Acestea par nealterate de trecerea timpului, împăratul păstrâdu-le forma inițială sub care s-au născut, respectându-și trecutul, chiar dacă nu totdeauna era mândru de el. Scrisoarea, atât de personală, dezvăluie complexul dar și sentimentalistul caracter al autorului. Este un om inedit care, deși nici pe aproape perfect, a încercat mereu să se autodisciplineze. A realizat că, înainte de a înțelege lumea din jur, omul trebuie să își înțeleagă sinele. Astfel el iese din tiparul omului obișnuit și devine supra-omul capabil să se desprindă de viață, ca și cum nu ar fi fost a lui.
Printre captivantele povestiri despre călătoriile din timpul carierei sale de om politic și împărat, Hadrian amintește cu multă tandrețe de oamenii care i-au fost aproape și pe care i-a prețuit de-alungul vieții. O importantă parte a “Memoriilor” este dedicată lui Antinous, un tânăr grec frumos la chip care i-a câștigat dragostea împăratului. În cinstea lui, Hadrian a cerut realizarea multor portrete și sculpturi precum și ridicarea orașului Antinoa. Antinous s-a sinucis la vârsta de 20 de ani, iar moartea subită a acestuia a însemnat pentru Hadrian derere și remușcare: ”Antinoa e construită acum pe pământul suferinței”, iar “din chipul acela frumos nu a rămas decât statueta de ceară pe care eu însumi am plămădit-o”. Zeul redevenise, în acele momente, om: „Totul se năruia; totul părea că se stinge. Zeus Olimpianul, Stăpânitorul Totului, Salvatorul Lumii se prăbuşiseră şi nu mai rămăsese decât un om cu părul sur, hohotind de plâns pe puntea unei corăbii”.
Deși este un roman istoric, nu are în centru evenimentele exterioare, cele consemnate de istorici, ci umanul, evenimentele interioare, cele cu adevărat importante în formarea unui om. Astfel, deși Hadrian a trait acum 2000 de ani, viața lui este de actualitate. În multitudinea de gânduri, de idei, de concluzii, cititorii se pot regăsi, căci natura umană, omul în esența sa, au rămas aceleași. De asemenea, de interes actual sunt și învățăturile transmise de împărat, dee la simpla psihologie din spatele somnului, la problematici sociale precum sclavia și menținerea păcii.
Pentru cei îngrijorați de veridicitatea istorică a romanului, specialiștii asigură cititorii că ”Memoriile lui Hadrian” se afla cât se poate de aproape de evenimentele și adevărurile istorice consemnate de către cercetători. În plus, cartea are la final “Note”, în care autoarea nu numai că enumeră sursele de documentare și explică felul în care a îmbinat realul cu ficțiunea, dar și procesul prin care cartea a trecut pentru a se prezenta în versiunea ei finală. Astfel, pe lângă lectura plăcută, cititorii au ocazia să vadă și munca din spatele scenei.
Miriam Avram, clasa a XI-a
Colegiul Național ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
mai 11, 2020 |
”Minunata lume nouă” („Brave new world”, original) este un roman publicat de Aldous Huxley în 1932, în Marea Britanie. Titlul a fost asociat în mod ironic cu exclamația entuziastă a Mirandei din piesa de teatru „Furtuna” de William Shakespeare: „O minunată lume nouă în care trăiesc astfel de oameni”. Cartea are caracterul unei distopii, conturând societatea umană din anul 2540. Aldous Huxley a fost un autor britanic care s-a remarcat prin satiră, gândirea politică și atracția spre filosofie. Textele lui Huxley l-au influențat mai ales în perioada tinereții pe Mircea Eliade și pe Anton Holban, care a conturat personajul Dania după modelul lui Huxley.
Tema care stă la baza întregii povești și care a constituit punctul ei de pornire a fost schimbarea dramatică a lumii datorită revoluției industriale. Aldous Huxley a scris romanul în urma unei vizite în Statele Unite, unde a fost șocat de introducerea liniei de asamblare a lui Henry Ford, care i s-a părut o invenție dezumanizantă. În acest fel, Ford devine profetul și dumnezeul noii societăți.
Romanul „Minunata lume nouă” pornește de la ideea unei societăți distopice care, pentru a-și controla cetățenii, recurge la orice metodă: de la transformarea rasei umane și manipularea ei genetică, până la mascarea minciunii în adevăr absolut. Rezultatul este o combinație de realitate și scene pur SF, în care cărțile sunt arse și singura cultură acceptată sunt perceptele unui conducător fanatic, în care apariția unei ediții de „Opere complete” de William Shakespeare poate duce la răsturnarea unui regim absurd, în care oamenii sunt concepuți îln imense incubatoare, iar cei neatinși încă de valul acestei „civilizații” sunt izolați în rezervații.
Oamenii noii societăți erau educați prin hipnopedie, legile și motto-urile acesteia devenind automatisme („O sută de repetiții, trei nopți pe săptămână, vreme de patru ani. Șaizeci și două de mii patru sute de repetiții zămislesc un adevăr. Cretinilor!”).
În această lume tehnologia atinge cote maxime, ordinea și disciplina sunt construite la propriu de oamenii care, în timpul dezvoltării în eprubete, sub acțiunea substanțelor chimice, își primesc locul în societate și sunt mulțumiți de acesta (de la cei mai frumoși și arătoși- Alfa, până la cei cretini și deformați fizic- Epsilon, iar între cele două categorii se află cei intermediari Beta, Gamma, Delta).
Un punct deficitar al societății este acela că oamenii nu sunt împăcați cu ei înșiși. Majoritatea nu sunt conștienți că sunt manipulați cu ajutorul drogului SOMA, apărut încă din anul 2086, care alungă orice urmă de întristare sau gândire lucidă. Societatea zilelor noastre este criticată aspru în roman pentru constrângeri și pentru obiceiuri precum credință, familie, sentimente, cărți ce au fost scrise până în 1909, când Ford a lansat Modelul T (literă care, apropo, a înlocuit semnul crucii), dar și după.
În noua societate faptul că oamenii obișnuiau să se nască în familii este de neconceput, iar cuvintele „mama” și „tata” sunt greu pronunțate, fiind asemănate cu blasfemii. Oamenii sunt dependenți de consum: de SOMA, plăceri, bunuri, și nu cunosc individualitatea („Oricare dintre noi aparține fiecăruia”), iar atât femeile cât și bărbații sunt priviți drept obiecte ce sunt întrebuințate și menite plăcerii („E o simplă bucată de carne”).
Totuși, există și o picătură de speranță prin personajul Sălbaticul, care trăiește în din rezervație, dar care este capabil să distrugă un sistem pus la punct de secole, cu ajutorul unei cărți ce cuprindea scrierile lui Shakespeare și, desigur, prin puritatea iubirii din inima lui. Acest lucru demonstrează că societatea are și părți vulnerabile, iar un bun exemplu este Bernard, un Alfa care refuză să mai consume SOMA pentru o scurtă perioadă, timp în care începe să simtă dragostea adevărată pentru Lenina, care nu poate depăși zidurile senine impuse de noua societate, văzând lumea prin prisma stupefiantelor.
Nu mi-a plăcut faptul că oamenii din „lumea nouă” sunt dependenți de consum, dependenți de plăceri și SOMA, dependenți de condiționare, care are la bază ideea că oamenii trebuie să-și îndrăgească destinul social implacabil, nu se mai iubesc, nu mai apreciază frumusețea lucrurilor din cauza terapiilor cu șocuri electrice. Obiceiurile relatate în roman și stilul de viață din societatea post- Fordistă nu sunt altceva decât o exagerare a moravurilor actuale.
Pentru cetățenii din lumea nouă, ordinea este un scop în sine, consacrată prin consumul organizat de bunuri și servicii. Huxley a fost timp de un semestru profesorul lui George Orwell, care la câțiva ani după apariția romanului „Minunata lume nouă” publică romanul „1984”. Ambele cărți prezintă distopii, dar din perspective opuse. În distopia orwellistă este prezentată o dictatură estică, în care instinctul este interzis, în timp ce Huxley creează o societate în care instinctul primează și este împins până la apogeu.
Huxley a prezis fertilizarea in vitro, maternitatea surogat, modificarea genetică a copiilor, drogurile, tehnologii care deja există, dar nu sunt vizibile la o analiză superficială a inovațiilor actuale. În noua societate, care pare a fi plasată într-o perioadă post-istorică de pace eternă, lipsesc arta, filosofia și știința pentru că oricare dintre acestea i-ar putea apropia de adevăr pe cei din partea superioară a ierarhiei castelor, deoarece doar ei aveau privilegiul de a gândi aproximativ rațional, și astfel societatea ar fi fost compromisă.
În concluzie, după cum Aldous Huxley a fost un bun profet în privința aspectelor nefavorabile ale dezvoltării ca urmare a revoluției industriale, la fel de bine ne-a oferit și izbăvirea. Aceasta din urmă este dată de păstrarea naturii omenești, a înclinațiilor spre artă, cunoaștere, întrucât societatea futuristă se poate prăbuși sub greutatea unei singure cărți.
Bianca Bârsan, clasa a XI-a
Colegiul Național ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
mai 11, 2020 |
”Orbirea” de Elias Canetti este un roman complex ce conturează la nivel psihologic personaje cu rațiune anihilată, prinse în capcana propriilor obsesii ce îi împing în pragul nebuniei.
Romanul urmărește viața unor personaje ce trăiesc în propria lor lume, izolate de realitate și orbite de obsesii și dorințe. În mijlocul romanului se află savantul Peter Kien ce își sacrifică întreaga existență bibliotecii sale. Kien are cunoștințe vaste în domeniul literaturii, dar disprețul pe care îl simte pentru oamenii din jurul lui îi îngrădește capacitatea de comunicare. Personajul disprețuiește cu toată ființa sa lumea mediocră ce îl înconjoară, dar, în ciuda acestui lucru, manifestă curiozitate pentru persoanele care par interesate de lumea lui, de cărți, precum copilul care citește în loc să meargă la școală. De aceea, când observă interesul servitoarei Therese pentru cărți, decide să se căsătorească cu ea. Din păcate, Therese se dovedește a fi o brută ce aspiră la banii savantului și își dorește să scape de imaginea de fată bătrână. Menajera reprezintă vanitatea fără margini, o femeie ce consideră că i se cuvine totul în lumea aceasta doar pentru că e cumsecade. Împreună cu intendentul Pfaff îl aruncă pe Kien în brațele lumii pe care el o urăște cu toată ființa, îl dau afară din apartament.
Teama cea mai mare a lui Kien este orbirea, devenită obsesie, căci Peter compară orbirea cu imposibilitatea de a trăi, de a înțelege, cu incapacitate de a mai citi. Finalul este neașteptat, Kien dă foc bibliotecii și arde împreună cu ea. Această ultimă scenă arată în ce stadiu demn de milă a ajuns Peter Kien și ce urmări au aceste obsesii pe care le scăpăm de sub control. Este o scenă emoționantă ce surprinde nebunia lui Kien și faptul că existența lui este redusă la biblioteca atât de dragă lui. Personajele, deși par atât de diferite, au o trăsătură comună: sunt lipsite de orice fel de manifestare a iubirii.
Interesant cum această orbire a personajelor lui Canetti are legătură cu noi toți, o găsim în obsesiile noastre, fie că e vorba de faimă, de bani sau de putere, toți suntem obsedați de ceva, la fel cum toți evităm într-un fel sau altul realitatea. Fiecare dintre noi percepe lumea ce ne înconjoară prin prisma trăirilor noastre, a dorințelor și a obsesiilor noastre. Refuzăm de multe ori să înfruntăm realitatea cu bunele și cu relele ei, ci îi punem un filtru, astfel încât să fie pe placul nostru, să se muleze pe dorințele noastre, astfel suntem orbi. Lumea lui Canetti nu e atât de departe de noi, această lume stranie, psihotică și nedreaptă, câteodată este lumea fiecăruia dintre noi. Fiecare om este condus într-un fel sau altul în viață de obsesii și are un grad de nebunie înăuntrul său, ce diferă de la om la om.
Andreea Mihaela Balan, clasa a XI-a
Colegiul Național ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
Comentarii recente