mai 29, 2020 |
”Drumul Anei prin Valea Plângerii” este al treilea volum al seriei ”Andilandi”, scrisă de Sînziana Popescu. De data aceasta Pasărea Măiastră a pus-o la încercare pe Ana, o fetiță de 11 ani, care s-a rătăcit în propria ură, din cauza tatălui ei, care le-a părăsit pe ea și pe mama ei. Asta până când a ajuns pe Celălalt Tărâm, unde Lumina pierdea din ce în ce mai multă putere în fața întunericului, condus de către Solomonarul Mar. Balaurii acestuia devin din ce în ce mai numeroși și mai puternici, iar ființele întunecate ce o râvnesc pe Andilandi o ispitesc pe Ana. Crăiasa Zmeilor îi promite că îi va fi prietenă, Măiestrele o ademenesc cu bijuterii, Linele îi spun că îi vor dezvălui secretele vrăjitoriei, Drăgaicele luptă așa cum visa Ana, iar Mândrele sunt cele mai puternice dintre Iele. Solomonarul Mar o ademenește pe cărăușă cu pretextul că aceasta va petrece timp cu tatăl ei. Ana însă știe că Pasărea Măiastră, atât de râvnită de Zmei, Iele și Solomonari, trebuie înmânată Sânzienelor, în Poiana Vie. Desigur, pe drum fata a primit ajutor de la făpturile Luminii: Ursitoare, Vâlvele-bălții, Blajinii, Piticii și Sânzienele.
Seria ”Andilandi”mi-a plăcut în mod deosebit. Mi-a plăcut întrepătrunderea dintre lumea oamenilor și lumea basmelor care trebuie redescoperite. Mi s-a părut o idee ingenioasă călătoria de la Ursitoare la Sânziene sau invers, în care cărăușul se redescoperă pe sine, și devine o persoană mai bună. Sunt de părere că de data asta Mărunțica (una dintre Sânziene) s-a descurcat de minune, ținând cont de statutul în care se aflau ființele Luminii. (Ciobănuc Alexia, clasa a V-a A, Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu)
mai 18, 2020 |
Nici chiar roman, nici enciclopedie sau dicționar, nici întru totul biografie, „Genialii” este e 
o carte greu de încadrat, ușor de citit, greu de uitat. Mie mi-a plăcut pentru că arată câteva zile din anul 1886, din perspective diferite, ale cinci dintre cele mai interesante personalități ale culturii noastre: Grigore Antipa, Iulia Hasdeu, Traian Vuia, Constantin Brâncuși și George Enescu. Toți sunt copii, exact ca una dintre autoare (Elena Diana Nedelcu a colaborat, având 13 ani, la scrierea acestei cărți, cu propria mamă, profesor universitar).
Astfel, împletite, se scriu cinci povești. Preferatele mele sunt cea a lui Grigore Antipa și cea a Iuliei Hasdeu, pe care încerc să le recompun.
Grigore Antipa: Pentru el, e un an al despărțirii de copilărie. E aproape matur. Are 19 ani. Și al despărțirii de familie și țară. Într-o zi, fratele lui, Nicolae Leon, l-a convins să plece la facultate în Germania, la Jena. Acolo, întâlnește mari profesori, pe care îi admiră (precum Ernst Haeckel, fondatorul ecologiei) și despre care abia așteaptă să le vorbească foștilor săi dascăli, Petru Poni și Grigore Cobălcescu. Dar faptele lui Antipa vorbesc mai bine decât cuvintele când, trecând pe lângă un parc, întâlnește un copil sărman care vindea niște mâncare. Antipa îl întreabă ce și-ar dori. Aflând că ar avea nevoie de ghete noi, viitorul om de știință îi dăruiește banii necesari copilului să și le cumpere. Povestea este o lecție de generozitate.
Iulia Hasdeu: Era o friguroasă zi de iarnă la Paris. Iulia și mama ei erau la biserică. Îl întâlnesc pe Vasile Alecsandri, cu care vorbesc despre noutăți și despre Lilica. Lilicăi (adică Iuliei) îi plăcea foarte mult să scrie: scria poezii, compuneri și scrisori pentru tatăl ei. După slujbă, acasă, fata începe să scrie o poezie (o recită mamei care pregătea masa). Scrisorile sunt frunzărite, spre a alunga dorul de casă. Se vor întoarce la București, dar doar peste câteva luni și vor fi întâmpinate, desigur, de tată și de prietenele ei, de prietenii familiei, curioși să știe cum e viața la Paris. Pentru Lilica e și un prilej de a se reîntâlni, în bibliotecă, cu toate cărțile citite. La sfârșitul verii, se va întoarce la Paris: e studentă la Sorbona, așa că vești precum cea adusă de Elli (prietena ei franțuzoaică), precum măritișul, nu o impresionează prea mult. O altă vizită e mult mai importantă: a profesorului de artă care ar dori să o picteze, dar tânăra este lovită de o tuse foarte puternică… (restul cred că îl bănuiți, dacă știți câte ceva despre povestea vieții Iuliei Hasdeu).
mai 18, 2020 |
Ana Alfianu și al său Val îți vorbesc despre dorințe. E un roman care se scrie cu trei cuvinte-cheie: prietenie, vis, dorință, pentru ca cititorii să descopere la final că „închiseră gura ca să deschidă mai bine ochii”. Mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut faptul că țestoasa Malila putea să compună versuri pe loc. Îmi place că autoarea folosește limbajul artistic foarte frumos. L-am îndrăgit mult și pe Val, pentru perseverența și curajul său.
Val, un băiat de zece ani, se plimba pe lângă marginea pădurii de lângă casă, când dădu de Malila, o țestoasă care putea să vorbească, putea să zboare, să coasă și să… compună versuri pe loc. Discutând, cei doi stabilesc să plece spre Cetatea sufletelor pentru a-și regăsi dragii lor stinși, plecați dintre cei vii (bunicul lui Val și frații Malilei).
Malila îi cere Piticei Ocrotitoare (care făcea tocmai ceea ce zice și numele ei) să-i anunțe pe părinții lui Val despre mica lor expediție.
Val și Malila zburară și aterizară pe o stâncă galbenă din mijlocul oceanului, unde un glas le vorbi despre cum îi va duce către caracatița vindecătoare, Ela, căci posesorul glasului nu știa drumul către Cetatea Sufletelor. Era stânca galbenă, ce îi condusese către Ela. Dar nici aceasta nu știa mai multe despre Cetatea Sufletelor, doar că se învecina cu Labirintul de Pământ al coșmarurilor.
Călătorii se îndreptară către acel labirint și se îngroziră la vederea unor creaturi hidoase fără formă, plângând disperate: locul era plin de coșmaruri, la propriu. Întrupate. Cel mai îngrozitor sunet era un vaier continuu ce „lipea” toate lucrurile de pământ. Pești gigantici culegeau lacrimile pentru a face din ele cascade și lacuri (sărind într-unul, călătorii scăpară de aceste orori, însă doar pentru a se trezi în Orașul Schimbător). În piațeta aparent frumoasă, se odihniră după aventura precedentă, dar observau cum, rostind cuvinte, locuitorii determinau câte o schimbare în peisaj. Deranjați de hărmălaie și nereușind, de fapt, să se refugieze în liniște nici măcar pe străduțele lăturalnice, folosiră… puterea muzicii pentru a-i face pe locuitori să-și închidă gura și astfel găsiră ieșirea din Orașul Schimbător.
Au dat apoi peste Târgușorul pe Roți care își plimba locuitorii în diverse locuri, în funcție de ce visa majoritatea în cursul nopții. Găzduiți aici, primesc de la un localnic prietenos și o piatră care devenea albastră când erau pe drumul cel bun spre îndeplinirea celei mai arzătoare dorințe a lor. Tot aici află că exista o Cetate a Sufletelor, doar că… nu era un loc pe hartă, ci un spațiu în vis, pe care îl descoperă după ce trec de monstrul O, de Pădurea Tăcerii și ajung pe insula dintre ape unde se alegea muzica și poezia. În palatul lunii descoperă puterea visului de a-i face să-și întâlnească pe cei dragi pierduți și calea spre a-i regăsi iar și iar, dar și drumul spre casă…
mai 18, 2020 |
Un roman. O familie din perioada nazistă care încearcă să evite germanii. O poveste de curaj. Pentru mine, această carte a fost o adevărată POVESTE. Mi-a plăcut romanul, deoarece, odată cu personajele lui, am trecut prin tot felul de simțăminte care m-au
încărcat cu o energie pozitivă.
Personajul meu preferat este Annemarie, o fetiță foarte îndrăzneață și vitează, care și-a descoperit curajul și cât de bine este să te folosești de el. În poveste, este vorba despre familia Johansen, o familie din Danemarca, având două fete, Annemarie și Kirsti. Acțiunea se petrece cu 80 de ani în urmă, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Naziștii cuceriseră deja Danemarca, iar evreii se aflau în mare pericol.
Familia Johansen avea ca prieteni o familie de evrei, familia Rosen. Aceștia din urmă o dau pe fiica lor, Elen, în grija familiei Johansen, pentru a o proteja de naziști. Pe parcursul cărții, Annemarie o ajută pe Ellen să se acomodeze și o protejează cu mult curaj.
Familia Johansen și Ellens trebuie să se mute la țară împreună cu unchiul Henrik, pentru a fi în siguranță.
Războiul se termină, iar Ellen își reîntâlnește familia și se refugiază în Suedia, un loc mult mai sigur, mulțumită familiei Johansen.
mai 18, 2020 |
Cred că nu e nevoie de IC (=Inteligența Centrală) ca să explic de ce mi-a plăcut foarte mult această carte: este o aventură, de la un cap la celălalt.
Meg, o fată de 13 ani, care avea mari probleme la școală și care locuia cu mama și fratele ei Charles, se trezește, într-o noapte furtunoasă, cu o bătrână la ușă. Charles Wallace o cunoaște deja, iar mama îi permite să intre: este doamna Cine, care le vorbește copiilor despre teseract, a cincea dimensiune, pe care tatăl lor o cerceta, când a dispărut fără urmă. La ceva timp după vizita misterioasă, din care află că „teseractul există”, un nou prieten, Calvin, își face apariția în peisaj. Este un personaj esențial, ca în basme, pentru că, alături de el și de doamnele Care, Cine, Ce, Meg și Charles pleacă pe un drum plin de peripeții, care îi poartă în alte dimensiuni și lumi, spre a încerca să își salveze tatăl, captiv într-un oraș sincronizat. Copiii care învață să „tesereze” ajung într-un oraș în care toată lumea face aceleași lucruri, în același timp. Îngrozitor, nu-i așa? Mai ales pentru Charles care poate citi gânduri și Calvin, care poate intui stări. Imaginați-vă cum ați putea scăpa dintr-o lume în care Inteligența Centrală ar putea pune stăpânire pe mintea voastră și v-ar paraliza voința. Sau, mai bine, citiți cartea: în cele din urmă, familia Wallace are o lecție importantă de învățat, iar noi învățăm ceva noțiuni de fizică și câteva jocuri interesante de cuvinte din poveste.
mai 18, 2020 |
„Ora este pentru învățat, iar recreația pentru uitat”.
Mi-a plăcut această carte care mi-a adus aminte de o experiență și de un personaj anume: „Fii deschis la experiențe/ Și primește tot ce-i nou./ Vezi în sacul cu surprize/ Poate-n el ai un cadou!” (versurile sunt replica lui Alice Beineke în musicalul „Familia Addams”).
Textul lui Sorescu este alcătuit dintr-o serie de poezii/povești („Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești”) care ne vorbesc despre experiențele unor copii care devin o versiune mai bună a lor înșiși printr-o călătorie imaginară departe de casă. În loc să îi prezint subiectul, ceea ce e aproape imposibil (și nu te face decât să distrugi experiența delicioasă a textului), am să vă înșir câteva dintre ideile care m-au amuzat teribil în cursul lecturii:
- „Oamen
ii mari fac toată ziua pe drum tot felul de gânduri din fum” (adică și oamenii mari visează la fel de multe ca și copiii – teribilă descoperire!)
- „Cangurul, ca să nu-și piardă puii, îi poartă cu el într-o sacoșă (că i-a mai pierdut odată, i-a căutat Australia toată!)”
- Mi-am amintit cum era când mergeam la tuns la Ciufulici: „Oile singure merg, o dată pe an, să se tundă la cioban, cum mergeți voi cei mai mici la Ciufulici. Numai că oile n-au pretenția, când le taie lațele nenea Stan, să le pună călare pe-un lup sau pe un aeroplan”. (Corect, nu-i așa?! Cum ar fi o frizerie pentru copii fără scaune din desene animate?!)
- Despre adunare (în jocuri de cuvinte): „Cu cât crește un om când se ridică în picioare (asta se numește adunare)…”
- Când nu veți mai vedea nicio poză în nicio carte, să știți că ați ajuns cu învățatul și cu uitatul foarte departe”.
În concluzie, aș recomanda această carte la ceas de seară oricărui copil care ar vrea să se culce râzând.
Comentarii recente