Viața la oraș poate părea monotonă, însă nu și atunci când ai prieteni buni, cu care să îți împarți timpul, ideile și emoțiile. În cazul celor cinci elevi, eroii din cartea „Cum am supraviețuit clasei a VIII-a”, de Robert Ersten, „plictiseală” este un termen necunoscut. În primul rând, deoarece trei dintre ei trebuie să învețe pentru Evaluarea Națională de la finele anului. Apoi, pentru că răul întruchipat s-a reîntors la școală, în persoana profesoarei de germană Vlăsceanu. După dispariția ei subită, de acum trei ani, mulți crezură că aceasta se retrăsese definitiv, însă revenirea ei produce un val de panică în toată școala. Astfel, Clara, Raul, Filip, Luca și Dora sunt determinați să afle ce planuri malefice ascunde Vlăsceanu și vor cu orice preț să o oprească. În acest scop, echipa Reparabile tempus face un plan, se apucă de cercetări după orele de curs, cu multă atenție la cele mai mici detalii, și trece la fapte.
Călătoria către răspunsuri este una întortocheată, iar eroii noștri ajung să încâlcească firele căutării de mai multe ori. Cum vor izbuti oare să descopere adevărul? Datorită iscusinței lui Luca, grijii lui Filip, îndemânării Dorei, energiei lui Raul și istețimii Clarei.
Când am ajuns la finalul cărții, am fost uimită să aflu, din ultima pagină, că Robert Ersten este pseudonimul unui grup de elevi coordonați de doamna Ioana Nicolaie (o scriitoare pe care o admir mult, încă de la Ferbonia). Capitolele sunt atât de bine orchestrate și scrise cu atâta îndemânare stilistică, încât nu am observat mâinile diferite care au contribuit la elaborarea întregului. Felicitări elevilor de la cursul de scriere creativă de la Școala Germană Hermann Oberth!
Așadar, dacă vreți o lectură de vacanță care să vă țină cu respirația tăiată, să vă prindă în vârtejul unei aventuri contemporane, să vă împrietenească cu eroi simpatici, cu preocupări similare cu ale voastre, nu întârziați să găsiți răspunsul la întrebarea „Cum am supraviețuit clasei a VIII-a”! Andrada Trempe , clasa a 7-a, Școala Gimnazială „Oltea Doamna”, Oradea
„Să tot trăiești pe-o plută! Deasupra noastră se întindea cerul spuzit de stele; stăteam tolăniți pe spate și le priveam, întrebându-ne dacă le făcuse cineva dinadins sau erau acolo dintotdeauna. Jim zicea că le făcuse cineva, da’ eu socoteam că erau de când lumea acolo – prea erau multe ca să fi avut cineva vreme să le facă. Jim își dădu cu părerea că le-o fi ouat luna. Ei, așa mai mergea, așa că n-am zis nimic. La urma urmelor, tot ce se poate.” Chiar așa? Cum s-au născut stelele? Ascultându-i pe Hack și pe Jim, zău dacă mai știu…..
În recomandarea cărții lui Mark Twain, „Aventurile lui Huckleberry Finn”, voi porni de la ideea că toată lumea cunoaște faimoasa aventură a eroului american, care fuge din casa tatălui său și îl ajută pe negrul Jim să își recapete libertatea. Și atunci, mă veți întreba, de ce m-am oprit tocmai asupra ei? Dacă promiteți că nu râdeți de mine, vă spun: tocmai pentru că e o carte arhicunoscută, al cărui subiect îl cunoșteam încă din clasele primare, din poveștile bunicilor, din lecturile (fragmentare) de seară ale părinților, din rezumatele colegilor, am trăit cu impresia că o știu, nu mai trebuie citită…. Ați pățit-o și voi, cu alte cărți celebre? Dar iată că, în interminabila plictiseală a recluziunii, am găsit-o în bibliotecă (m-au atras magnetic, ce-i drept, ilustrațiile ediției din 2013 a Editurii Arthur), am testat primele pagini, m-a prins povestea aventuroasă și stilul umoristic și nu am mai putut-o abandona. Și în plus, așa cum fiecare pictură poate avea atâtea interpretări câți privitori o admiră, cu siguranță că și această carte este gustată de fiecare în mod personal. De pildă, mie Huck mi-a stârnit reacții contradictorii: i-am invidiat îndrăzneala, flerul și cunoștințele despre supraviețuire, mai ales că, după trei luni de stat acasă, mi-ar fi plăcut să am și eu parte de o ispravă ca a lui. M-a enervat însă naivitatea acestuia și instinctul de a mistifica, chiar și atunci când nu era nevoie. De asemenea, chiar dacă nu-mi vor fi de folos, am învățat o grămadă de superstiții („nu se cade să numeri bucatele pe care le gătești pentru masă, fiindcă asta aduce belele”) de la negrul Jim, care vorbește despre sine la persoana a III-a și scoate constant câte o dodie pe gură. Deși cei doi tovarăși de peripeții au destule defecte, cel mai mult m-a impresionat perseverența lor, generată de dorința de evadare a ambelor personaje, precum și loialitatea lor reciprocă. Astfel, Huck ar fi putut să îl abandoneze în momentele grele pe Jim, salvându-se pe sine și continuându-și călătoria de unul singur, însă a ales să rămână alături de prietenul său și să încerce să scape împreună din belele. Solidaritatea celor doi m-a făcut să mă gândesc la prietenia dintre Sherlock Holmes și Dr. Watson, nu știu de ce… Poate că așa funcționează asocierile.
Așadar, cartea aceasta mi-a dat impresia că o escapadă cu pluta poate fi cea mai interesantă experiență pe care cineva o poate trăi vreodată. Bineînțeles că acest gând mi-a dispărut din minte după terminarea cărții (și relaxarea din pandemie), însă o vagă dorință mi s-a înșurubat, ca o cârtiță, în străfundul minții: cum ar fi viața pe o plută? Voi ce credeți? Andrada Trempe clasa a 7-a, Școala Gimnazială ,,Oltea Doamna”, Oradea
„Dacă orice putea fi o carte, nu exista limită pentru câte puteai să înveți, cu condiția să știi ce să cauți. Pietrele netede de râu răspândite pe covorul de mușchi. Liniile trasate pe nisip. Sau zgâriate pe o latură a unui buștean căzut, pe jumătate acoperite de rămurele și frunze moarte. «Asta este o carte»“.
Închipuiți-vă o lume în care am fi înconjurați de litere imaginare: copacii ar fi plini de mesaje, în apă s-ar zări caractere tremurânde, norii ar fi cusuți cu majuscule, iar stelele ar povesti trecutul, prezentul și viitorul. Însă cel mai bine inscripționat ar fi omul însuși, care poartă în sine, în experiența sa trăită și cea viitoare, o întreagă poveste. În acea lume, fiecare ar ști orice secret al pământului. Aceasta este ideea de organizare a societății din Kelanna, universul imaginat de Traci Chee, în romanul „Cititoarea”. Dar nu oricine poate ajunge cititor al semnelor lumii. Trebuie să te naști cu acest har. Orfana Sefia este unul dintre puținii privilegiați ai revelării tainelor nepătrunse. Aceasta descoperă întâmplător că este o „cititoare”, atunci când pierde protecția experimentatei Nin, alături de care hoinărea prin lume. Astfel, motivată de salvarea mătușii Nin, pornește într-o călătorie, de-a lungul căreia face cunoștință cu pericole, aliați și dușmani, locuri fabuloase și mistere, află ce e moartea, însă și ce este iubirea. De-a lungul drumului anevoios, Sefia deprinde singură să descifreze semnele ciudate ale Cărții – unica moștenire de la părinți – și ajunge să se cunoască mai bine pe sine. În ceea ce privește aspectul textului, am remarcat că în partea de jos a unora dintre pagini se odihnesc niște cuvine spălăcite, cu litere stilizate. La început nu le-am dat prea mare importanță, însă pe parcursul lecturii m-am întrebat cu ce scop fuseseră așezate acolo. Așa că le-am recitit pe rând, de la începutul până unde ajunsesem, în ordine și, spre marea mea surprinderea, cuvintele se legau într-o propoziție: „ Asta este o carte și cartea-i o lume și cuvântu-i sămânța ce sensul ascunde.” Cartea este presărată cu multe astfel de pasaje incitante care trebuie recompuse, ca un puzzle. Astfel, cititorul este mereu alert, pătruns în poveste și totodată aplecat deasupra ei, în căutarea indiciilor grafice. Cu ce am rămas din această carte? Am învățat că a fi cititor înseamnă mult mai mult decât a parcurge rânduri, că viața se poate schimba când ți se pare mai rutinată, că a fi special vine la pachet cu un topping de riscuri, dar și că succesul unei cărți ține și de forma atractivă în care este îmbrăcată povestea.
Andrada Trempe, clasa a 7-a,Școala Gimnazială „Oltea Doamna”, Oradea
Când crești într-o lume fără culoare, îndoctrinată, ți-e greu să-ți păstrezi imaginația vie și integritatea ideilor personale. Romanul „Persepolis” este biografia alb-negru a autoarei Marjane Satrapi, care a copilărit într-un Iran al schimbărilor de regim politic, al anilor `80. Micuța Marji avea doar zece ani când vălul a fost introdus în școli și fetele au fost repartizate în clase diferite față de băieți. De asemenea, informațiile primite la școală deveneau contradictorii. Însă fetița este foarte curioasă și dornică să învețe și nu acceptă atât de ușor schimbarea în rău a lumii ei. Marjane încearcă să înțeleagă realitatea revoluției care a izbucnit, violența și moartea din jurul ei. În acest scop, caută explicații în trecutul familiei sale, despre care află cu mândrie că a fost strâns legată de familia șahului. Atunci când Iranul devine un loc periculos și femeile sunt obligate să poarte chador și hijab și întâmpină o listă întreagă de restricții, Marji este trimisă de către părinții ei la Viena, pentru a face liceul într-un loc în care să-și poată exprima liber opiniile. Am reținut tonul degajat, ușor autoironic cu care părinții fetei încearcă parcă să reziste în fața valului de nedreptate care îi constrânge („Noi, iranienii, suntem campioni olimpici la categoria bârfe”).
Grafica romanului este minimalistă, mizând pe contrastul alb-negru. Uneori apar desene simbolice: transpuneri ale viselor sau ale temerilor personajelor. Mi-a rămas în minte multiplicarea aceleiași imagini, a femeii care se bate cu mâinile în piept pentru a plânge victimele războiului și care consider că sugerează uniformizarea și încercarea de a controla populația. Imaginile mai puțin elaborate decât în alte romane grafice sugerează inocența și simplitatea cu care fetița privește realitatea.
Acest roman grafic m-a făcut să apreciez mai mult faptul că pot să am propriile păreri în legătură cu diverse subiecte și că pot să mă exprim liber. Am înțeles cât de greu este să trăiești în vremuri totalitariste și cât de puternic trebuie să fii pentru a-ți continua viața, știind că aceasta este îngrădită în mod absurd. Andrada Trempe , clasa a 7-a, Școala Gimnazială ,,Oltea Doamna”, Oradea
De la primele pagini ale cărții ,,Catherine cea îndărătnică” de Karen Cushman, care este scrisă sub forma unui jurnal, am simțit că între mine și eroină s-a format o legătură unică, greu de explicat. E ca și cum mi-aș fi găsit o stră-stră-stră…. bunică, de care nu mi-a vorbit nimeni din familie până acum, în această tânără englezoaică din secolul al XIII-lea, din vremea regelui Edward, care își povestește mai bine de un an din viață. Cred că cel mai mult m-a atras la personaj trăsătura ei precizată și în titlu: Catherine era foarte îndărătnică! Urăște – ca mine – treburile gospodărești precum cusutul, spălatul vaselor și măturatul. Adoră – din nou ca mine – literatura, limbile străine și animalele. Dar cărțile și viața m-au obișnuit să nu privesc omul dintr-o singură perspectivă, așa că, recunosc, și imaginea eroinei depind de ochiul celui care o privește: dacă ești un pețitor de-ai tinerei, ai să o vezi frumoasă și isteață, fata cunoscând latina și scrisul. Părerea ta se va schimba însă repejor, deoarece chiar înainte de jumătatea cărții aflăm că a scăpat de toți pețitorii prin diferite metode, născocite de imaginația ei năstrușnică. Dacă ești unul dintre părinții sau dădacele lui Catherine, o să ți se pară o năpastă, o obrăznicătură și o fată prost-crescută, dar cu mult spirit și voință. Dacă ești un prieten de-ai ei, ai să fii surprins cât este de zglobie, de isteață, de tenace și de creativă în tot ceea ce face. De pildă, atunci când nu este de acord cu imaginea convențională impusă domnițelor medievale (am uitat să precizez că și ea este fiică de lord), Catherine își activează talentul ei de compozitor și inventează cântece pentru a convinge lumea că o domniță nu trebuie să arate într-un anume fel, ci să se comporte ca atare.
Dacă ar trebui să schimb ceva la această carte, aș refuza categoric, pentru că mi se pare savuroasă de la cap la coadă. Îmi place foarte mult finalul, când Catherine, dovedind că a parcurs o fază a maturizării, se învoiește cu decizia luată de părinții săi. Trăind intens fiecare aventură, ajunge să creadă că putem fi oricine vrem, dar că uităm uneori să fim noi înșine. Așa că, după ce experimentează fuga de acasă, se întoarce de bunăvoie și acceptă să se mărite și să fie ea însăși.
Îi mulțumesc din suflet autoarei pentru că m-a învățat că pot fi oricine vreau, dar în călătoria imaginației mele spre locuri uitate sau inexistente, să îmi amintesc să fiu eu însămi și să îmi trăiesc viața după cum mi-a hărăzit-o Cel de Sus. Trempe Andrada, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Oltea Doamna” Oradea
Comentarii recente