„Vincent nemuritorul” de Bogdan Suceavă
În contextul medical trăit astăzi parcă mai acut ne întrebăm: Ce reprezintă moartea? Ce se întâmplă după ce murim? Există viață veșnică? E posibil să obținem prin diferite modalități nemurirea? De-a lungul timpului, oameni de știință, scriitori, filosofi, scenariști și nu numai au încercat să răspundă acestor întrebări, imaginându-și universuri și societăți create cu ajutorul supertehnologiei, în care ființele umane pot alege sau pot fi selectate în vederea imortalității.
„Dacă aș rămâne” de Gayle Forman
„Dacă aș rămâne” de Gayle Forman „În…sfârșit pentru totdeauna”
Imaginează-ți că tu și familia ta suferiți un mic accident, iar mintea ta trăiește o experiență în afara corpului. Nimeni din familia ta nu mai poate fi salvat, tu ești singura persoană, căreia i s-a mai acordat o șansă la viață, dar ceva parcă te oprește și atunci îți pui întrebarea: dacă aș rămâne…? Prin această dilemă trece tânăra Mia, o violoncelista talentată în vârstă de șaptesprezece ani, a cărei poveste este relatată de Gayle Forman în romanul „Dacă aș rămâne”, roman care te face să simți că realitatea poate fi de cele mai multe ori crudă, neîndurătoare. Deși i se oferă o șansă la viață, Mia nu se agață imediat de ea, ci se folosește de trecut și de toate persoanele pe care le mai are aproape ca să își dea seama dacă vrea să continue sau să renunțe la tot. După accidentul de mașină pe care îl are, află că doar ea este singura supraviețuitoare și în tot acest timp petrecut la spital, toate persoanele dragi ei au grijă de ea și o fac să lupte prin vorbe pentru visul ei. Cartea ne oferă o poveste foarte emoționată de dragoste față de familie, față de prietena ei cea mai bună, față de iubitul ei și față de bunicii ei. Fiecare pagină mă transpune în locul Miei și îmi trezește puternice sentimente. Viața și moartea sunt temele principale cu care Mia se confruntă. Cu alegerea de a rămâne sau de a pleca definitiv. În momentul în care am citit despre faptul că Mia se întreabă dacă să rămână, m-am întrebat eu însămi dacă chiar așa este in viața reală: Pierzi totul și trebuie să te întrebi dacă rămâi?
În opinia mea, cartea ilustrează două sentimente contradictorii: speranța că nu totul e pierdut și tristețea reprezintată de pierderea celor dragi. Realizând pe cine are aproape, Mia se agață de funia spre lumea celor vii și îi mai dă o șansă. Ce m-a făcut această carte să înțeleg? Faptul că atinge teme importante despre viață, moarte și despre cum totul se poate schimba iremediabil într-o secundă. Trebuie să petrecem cât mai mult timp alături de cei pe care îi iubim și cel mai important lucru, să îi ținem aproape pe toți. Bianca Andreea Miruna Damian, clasa a 10-a, Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Galați
„Mic Tratat de Pisicologie – Bucăți feline în felii strânse la un loc de Șerban Foarță”
Cartea de astăzi este intitulată „Mic Tratat de Pisicologie”, o antologie datorată lui Șerban Foarță, autor contemporan, pe care mama mi-l prezintă ca pe un poet rafinat, punându-mă să citesc invers palindromul „Roșul Ușor e Rozul Iluzor” – titlul unui volum al său.
Cuprinzând o selecție de versuri, maxime și texte în proză, de autori români și străini din toate timpurile, cartea nu poate fi povestită. De aceea, cel mai bine vă voi face poftă de lectură decupând, la rândul meu, câteva fragmente care mi-au plăcut.
„Tăcerea pisicilor e contagioasă.” A zis-o Anny Duperey, și nu o contrazic. Atunci când Hugo tace, casa e mută ca un bulgăre de pământ și înflorește odată cu mieunatul lui vestitor al orei prânzului. Sau al jocului.
„Pisica nu gândește; ea pare, totuși, adâncită în gânduri” declară Jules Renard. Deseori îmi urmăresc cu privirea motănașul. Activitatea lui preferată este uitatul pe fereastră. De obicei, vorbește cu porumbeii, însă de cele mai multe ori pare scufundat în azurul cerului. E greu să afirmi că prin capul unei pisici nu zboară gânduri în momente ca acestea, în care privirea ei contemplă norii și pare a urzi planuri.
„Pisica nu face nimic: ea este și atât. Ca regii.” Îi dau dreptate lui Claudio Magris, întrucât Hugo este cu adevărat stăpânul casei. Mersul lui tacticos, blana albă, vârstată cu cenușiu, ochii de un albastru șlefuit… Totul, aspect și atitudine, confirmă regalitatea „prințului casei”. Nimic nu-i tulbură zen-ul, întrucât e servit permanent de membrii-servitori ai familiei sale umane (firi ancilare, bineînțeles).
Lauda supremă o aduce pisicii poetul Nichita Stănescu, ce își dorește să fie el însuși în pielea unei feline: „Motan mi-aș fi dorit să fiu / cu coada-n sus, cu blana-n dungi, / cu gheare și mustețe lungi, / cu-n ochi verzui și-un ochi căpriu.” Cred că mie mi-ar plăcea să fiu o pisică de culoare nedefinită, ca un cameleon, care să se facă roz de fericire, roșie de furie, albastră de supărare, neagră de ciudă și albă când doarme.
Voi ce pisică ați vrea să fiți? Andrada Trempe , clasa a 7-a, Școala Gimnazială „Oltea Doamna”, Oradea
Lois Lowry, Numără stelele
Publicată de Georgeta Grivei pe Joi, 6 august 2020
Mă numesc Vanessa Șandru, trec în clasa a VI-a și mă consider o reprezentantă a generaței Z. Anul acesta, la cercul de lectură am descoperit că putem pătrunde în lumea cărților și prin tehnologia digitală, deoarece am avut școala online și am lucrat foarte mult de pe telefon și la calculator. Sunt o fire veselă, optimistă și îmi place mult să citesc. Îmi plac, de asemenea, muzica și dansul. Minunea de R.Palacio, Prințesa sub acoperire de Connie Glynn, La cinci pași de tine, de Lippincott Laconis , filmele Avatar, Sub acceași stea și muzica ușoară sunt preferatele mele.
Multe cărți le-am prezentat pe pagina Padlet a cercului de lectură /Lectură, cultură, cuvânt / de la școala noastră, fie sub formă de text, fie povestite în înregistrări video, fie sub formă de jurnale. Acum e vacanță și îmi place să citesc în grădina bunicii de la țară pentru că aici găsesc liniștea și bucuria pe care mi le oferă natura cu toate florile și miresmele ei. Cu această pandemie m-am gândit că am putea cere ajutorul unui extraterestru, poate ne oferă și nouă acei ,,bulgări de timp” despre care vorbește Matei Vişniec în cartea sa ,,Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama”. Am citit câteva fragmente la clasă şi mi-a plăcut foarte mult. Bulgării de timp s-ar împrăştia în lume şi ar alunga toate relele de pe pământ. Dacă aş întâlni în grădina bunicii un extraterestru, aş vrea să semene cu acela din carte. Cu ochiul verde aș călători în timp, în trecut şi în viitor, cu cel portocaliu aș visa la o lume mai bună, fără teama de a ne îmbolnăvi la orice pas. Cu ochiul albastru aş vedea stelele din cartea ,,Numără stelele de Loys Lowry pe care am terminat-o de curând şi care mi-a plăcut foarte mult pentru că ne oferă o lecţie de viaţă şi o lecţie din istoria întunecată a omenirii. Cu ce drept au fost supuși unei soarte nemiloase toţi oamenii care s-au născut evrei? Ce vină au avut ei? Cu ce au greșit? Cele două cărți seamănă, într-un fel pentru că ne vorbesc despre trecut, prezent și viitor. Cartea ,,Numără stelele” aminteşte despre un trecut plin de suferințe, cu oprimarea evreilor, prezentul dominat de copiii abandonaţi de părinţii care au plecat să muncească în străinătate îl întâlnim în cartea lui Matei Vişniec. Aş adăuga acum şi un prezent dominat de teama de a nu ne îmbolnăvi, dar şi un viitor incert, neştiind ce ne aşteaptă. Cu siguranţă, anul acesta, de la toamnă, vom studia la şcoală şi istoria unui posibil viitor al tuturor oamenilor de pe pământ care vor stabili alte reguli de convieţuire. Nu este exclus să întâlnim şi extratereştri. Poate ei ne vor ajuta să dezlegăm enigmele prezentului. In continuare o să vă prezint o înregistrare cu ultima mea carte citită în această vacanţă. Vizionare plăcută!
„Pisicoteca practică a lu` Moș Pârșu” de T. S. Eliot
Deoarece nu am postat de Ziua Internațională a Pisicii, astăzi mă voi revanșa făcând o recenzie cărții „Pisicoteca practică a lu` Moș Pârșu” de T. S. Eliot, „răsădită în sol autohton de către Florin Bican”. Mi-a fost destul de greu să mă decid cu care carte despre pisici să încep, dintre toate pe care le am în bibliotecă. De ce mi s-au adunat atât de multe? Deoarece, de când am putut să articulez sunete, strigam după toate „țiți-le” pe care le vedeam, iar de când am învățat să negociez, le-am promis alor mei marea cu sarea, numai să-mi ia un ghemotoc pufos. Mama, convinsă că nu putem ține un animăluț în apartament, m-a consolat cu o mulțime de volume tematice, unele răsfoite, altele citite și câteva recitite. Printre cele cu pagini îndoite de atâta parcurgere se află și magica Pisicotecă, cu versuri amuzante și ilustrații atrăgătoare.
Prefața conține o explicație a domnului Bican despre „Cum și de ce am tradus în limba română Pisicile lui T. S. Eliot”. Se pare că traducerea a durat nu mai puțin de… treizeci de ani. Da, ați citit corect. Asta m-a pus pe gânduri: înseamnă că o lucrare artistică valoroasă cere timp îndelungat. Autorul variantei românești a căutat „spiritul” limbajului pisicesc, jucându-se cu textul, derulându-i firul, așa cum pisicile însele derulează în joaca lor ghemul de ață.
Primul text din carte, și anume „Cum pui nume la pisică”, cuprinde un mare adevăr, exprimat într-un limbaj familiar: „Să-i pui nume la pisică, băi nenică, e un chin”. Mi-am dat seama de asta când, după ani de insistențe, am primit acum o lună un pui de persană. Am oscilat între zeci de nume, toate atrăgătoare, dar niciunul potrivit. Am revenit chiar și la acest text, care m-a făcut și mai indecisă. Fiindcă pisica trebuia să fie numită cumva, am botezat-o Hugo (nu după scriitor, ci după hamsterul rârâit din cartea „Pongwiffy”, de Kaye Umanski, un volum drag mie.)
În carte sunt apoi versificate pățaniile mai multor pisici, mai leneșe, mai îndrăznețe sau mai vioaie. De exemplu: Moș Matusalem e un motan bătrân, respectat de tot satul, care nu face altceva decât să doarmă toată ziua. Lingeblide și Labătristă sunt niște motănei care au „un renume un pic cam prea mare pentru doi amărâți de motani”, iar Bâzdâc e fiara care trăiește în metrou, un adevărat „motan beton”. Aș mai adăuga pe „Tușa Tina Trândăvina”, care „ziua face pe felina”, pe Taramtamtigru, „motanul dobitoc”, „tare nasol” și „fițos”. Cred că ați observat și voi inventivitatea verbală a autorului, care nu traduce pur și simplu, ci „transplantează” versurile în lumea pisicilor românești. Deși am recitit cartea cu mare atenție, nu este o singură felină care să semene cu „motă” al meu. La început, am crezut că e din vina faptului că aproape toate pisicile descrise în carte sunt „de stradă”, însă m-am convins apoi că, asemeni oamenilor, fiecare vietate are o personalitate diferită. Florin Bican reușește în mod cert să re-creeze, pentru cititor, aceste firi de feline.
Dacă vă sunt dragi pisicile, dacă simțiți poezia, dacă vă place limbajul dezinhibat și jucăuș, nu se poate să ratați cartea de versuri la alchimia căreia au contribuit deopotrivă T. S. Eliot și Florin Bican. Andrada Trempe, clasa a 7-a, Școala Gimnazială „Oltea Doamna”, Oradea
„Mașinării infernale” de Philip Reeve
„Tu nu ești un erou, iar eu nu sunt frumoasă, zise fata, și probabil că nu vom trăi fericiți până la adânci bătrânețe. Dar suntem în viață și suntem împreună, și vom fi bine.”
Cartea „Mașinării infernale”, primul volum din seria „Cronicile orașelor flămânde”, de Philip Reeve, ne propune o imagine a viitorului în care întreaga lume e un teren de vânătoare, orașele au devenit niște mașinării gigantice pe roți care se vânează unele pe altele, într-un război al supremației. În noul oraș Londra, Tom lucrează ca ucenic al istoricilor, însă mai mereu oftează după o viață aventuroasă, de erou. Adevăratul său destin începe doar atunci când, mânată de dorința de răzbunare, Hester Shaw apare ca un spectru și atacă. După ce străina încearcă să îl înjunghie pe cel mai faimos arheolog al Londrei, Tom decide că el trebuie să fie cel care o prinde, așa că o urmărește, însă sfârșește prin a depăși limitele orașului. În călătoria lui alături de Hester înapoi spre casă, află povestea tristă a fetei și află cine este, de fapt, presupusul antagonist. Astfel, amândoi descoperă că atât aventura, cât și dragostea sunt hărăzite oricui îndrăznește.
M-a frapat încă de la începutul cărții faptul că orașele mari „înghițeau” târgurile și orașele mai puțin dezvoltate. M-a făcut să mă gândesc la legea apelor, unde peștele mic este înghițit de unul mai mare, devenit, la rândul lui, hrană pentru un chit. De fapt, asta este și regula societății noastre contemporane…
Andradamai reținut din carte? Că răzbunarea nu trebuie să ajungă niciodată un scop, întrucât duce la înfăptuirea unor fapte groaznice și că încrederea în prieteni poate fi uneori cheia către regăsirea de sine. Iar, după cum zice și citatul de la început, atâta timp cât suntem împreună cu cei iubiți, vom fi bine. Andrada Trempe , clasa a 7-a, Școala Gimnazială ,,Oltea Doamna”, Oradea
Comentarii recente