dec. 31, 2021 |
Cărți de top(,,Convinge-mă să citesc o carte”)
prezentare realizata de Guțea Nicoleta, cls. a IX- a B, Club IMAGO, Liceul Tehnologic Nr.2, Tg-Jiu
,,Romeo și Julieta”, de William Shakespeare
,, Iată o piesă dramatică, o piesă de teatru publicată în 1597, structurată în cinci acte, în care este vorba despre povestea tragică de dragoste a doi tineri. De altfel, se consideră că W.Shakespeare a fost inspirat în punerea pe hârtie a poveștii, de poemul lui Arthur Brooke
(,,Tragica istorie a lui Romeo și a Julietei” în traducere din engleză) din anul 1562. Se pare că șirul inspirațiilor pornește de la alte traduceri ale unor poeme cu titlu aproape identic, cel dintâi poet, Luigi da Porto în 1535 deschizând lungul drum al acestei povești de dragoste.
De data aceasta, povestea de dragoste aduce în prim-plan doi tineri din Verona, Romeo și Julieta, care fac parte din familiile Montague și Capulet, familii aristocrate, dar care se urăsc de moarte. S-ar părea că această ură nu are motive întemeiate. Este vorba mai degrabă de anumite ambiții sociale, orgolii, care dau naștere unor caractere monstruoase.
Destinului nu i te poți însă opune sau lecțiilor de viață pe care ți le oferă. Întâmplarea decurge în așa fel încât cei doi tineri din familiile rivale, se întâlnesc întâmplător la un bal mascat și, fără să știe unul de identitatea celuilalt, se îndrăgostesc. Provocările încep în momentul în care își trăiesc iubirea pe ascuns, fără să spună familiilor și duc în spate povara unei uri necontrolate. Încercările sunt nenumărate pentru cei doi, deoarece sunt nevoiți să facă față intrigilor, confuziilor, întâmplărilor, în urma cărora propria viață le este pusă în pericol, o dată de cei dragi, apoi chiar de ei înșiși. Familia Capulet intenționează să o căsătorească pe Julieta cu frumosul și bogatul Paris, lucru care atrage după sine planul periculos al Julietei de a scăpa de această căsătorie aranjată. Situația nefericită este accentuată și de fuga lui Romeo din cetate după ce-l omorâse pe un văr al Julietei pentru a-și răzbuna prietenul omorât.
Planul Julietei poate însemna și încercarea de a evada din disperare și de a-și urma drumul alături de Romeo.
Suspansul intervine în momentul în care Romeo nu știa de planul Julietei, care intenționa să bea o licoare prin care să simuleze moartea, căzând într-un somn profund. Tânărul îndrăgostit, Romeo află de ,,moartea” Julietei și la rândul său, bea otravă pentru a o urma pe cea care îi era jumătate de suflet. Ce se întâmplă cu Julieta după ce își revine din somnul adânc? Și finalul nu ar putea să fie decât tragic…
Ce ar putea recomanda ca această piesă de teatru să se afle printre preferințele tale?
1. Modul în care este gândită acțiunea, întorsăturile neașteptate de situație;
2. Lectiile de viață: ura nu poate duce la rezolvarea unui conflict, ci, mai rău îl adâncește;
3. Iubirea adevărată poate să învingă orice. Iubirea e speranță, bunătate;
4. Piesa lui W.Shakespeare atrage tocmai prin faptul că, dacă îți este interzis ceva anume, oamenii au tendința constantă să se comporte exact invers în ciuda tuturor argumentelor posibile.
Cu siguranță, mesajul poveștii de iubire are multe provocări pentru voi.
Nu vă limitați la a crede doar ceea ce vă ofer! Descoperiți singuri cât de frumoasă este lectura adevărată a unei cărți!
Puneți-vă în ipostaza îndrăgostiților. Răspundeți cu sinceritate la următoarele întrebări:
1.Cum ați fi rezolvat neînțelegerile?
2. Era nevoie de măsuri tragice care au atras moartea?
3.Până unde poate fi dus spiritul de sacrificiu? 4. În zilele noastre mai sunt oameni capabili să se sacrifice în numele iubirii?
5. Mai este povestea de dragoste valabilă într-o lume ghidată predominant de alte valori?”
dec. 31, 2021 |
O carte pe care o tot recomand spre lectură copiilor și adolescenților.
„Refugiații” este povestea a trei fire de întâmplări împletite, însă fără „coaseri cu ață albă”, urmărind destinele a trei copii, alături de familiile lor, în trei contexte diferite: Holocaustul, Cuba anilor ’90 și Siria celui de-al doilea deceniu al secolului nostru. Notele comune ale poveștilor succesive (nu am să dezvălui, bineînțeles, articularea internă a discursului narativ, las bucuria descoperirii și descoperitorilor) sunt date de accentul pus asupra destinului infantil și asupra percepției pe care copilul, de fiecare dată protagonist și martor al curgerii istoriei ce se construiește și cu/prin el, o are despre tăvălugul marilor evenimente. Copilul ca refugiat (politic, fie că este surprins de conflagrație, fie că familia decide că regimul este de nesuportat) este un motiv literar mai puțin urmărit în scrierile pentru copii și adolescenți, iar cartea lui Gratz cucerește prin sensibilitate, prin simplitatea austeră a narațiunii care privilegiază astfel analiza profundă a implicațiilor pe care fuga din fața mașinăriei opresiunii le are asupra sufletului de copil. E o carte ce nu se ferește de situații stinghere, de momente de cumpănă, de urâtul vieții și mă bucur că nu o face, pentru că astfel câștigă imens în potențialul reflexiv. Am citit-o cutremurată la început, cu sufletul înmuiat de poveste, apoi, mereu gândindu-mă la cumplitul efect pe care îl avem, ca oameni mari, asupra celor mici. Rareori istoria tine cont de ei și prea se obișnuiește a crede că un copil e în creștere, că va uita, că oricum nu are puterea deciziei… E o carte înțeleaptă și, pentru copii, o cale minunată de a-i ajuta să își dezvolte empatia. Aș fi vrut să nu întrerup lectura, dar cartea care a stat atâta vreme pe noptieră a trebuit să lase loc, de urgență, seriei Percy Jackson, seriei Malala (căci eu nu știam decât scrierea adresată celor mari) și altor vreo 20 de titluri cu care m-au adus în cercul lor de lecturi piticii mei de-a cincea. Iar romanul lui Gratz merita să îl citesc cu o atenție neîmpărtășită cu nicio altă carte, cu nicio altă poveste, „Refugiații” invitând pe cei mici (nu chiar mici de tot, așa, de la gimnaziu încolo) și pe cei mari deopotrivă la reflecție asupra locului și a raportului nostru cu lumea, cu ceilalți, cu felul de a judeca sau la reflecție asupra grabei cu care inventariem locuri, persoane, situații în cel mai de egoist/egocentrist mod cu putință. Să vă mai spun că povestea are o coda: afirmația autorului că își va dona o parte a veniturilor în favoarea copiilor refugiați, a acelor copii mereu invizibili istoriei?!
dec. 31, 2021 |
„ După ce ne-a împărțit în patru grupe numerotate cu 1, 2, 3 și 4 și ne-a scris pe tablă textul latin respectiv pentru fiecare grupă, Barosanul și-a luat scaunul de la catedră, l-a așezat în fața băncilor, și-a scos din buzunarul hainei ziarul „Universul, l-a desfăcut larg, și a început lectura, făcând o glumă:
– Băieți, în timp ce eu citesc, voi scrieți! Vorba lui Heliade Rădulescu: „Scrieți, băieți, numai scrieți!” Eu mi-aș permite să adaog: „Numai scrieți bine!” Cine se simte în stare poate să și copieze, dacă are de unde, numai să nu-l prind…. Vorba românului: „Hoțul neprins e negustor cinstit!” Și-acum: succes!
– Vă mulțumim, don’ profesor! mormăiră câțiva de circumstanță și ne apucarăm de lucru.
– Bine, mă, nepricopsitule, nici atâta lucru nu ești în stare, să copiei?! Să te învăț eu, profesorul, și asta? Ar fi prea de tot! De când mă tot uit la tine prin gaura pe care am făcut-o în ziar!”.
Mie mi-a plăcut foarte mult „Cișmigiu&co”, de Grigore Băjenaru, deoarece a fost o carte care m-a făcut să râd la aproape fiecare pagină! Sunt o mulțime de glume și idei pentru farse, pe care voi încerca să nu le aplic, ci doar să le admir complexitatea.
Îmi place faptul că volumul acesta are, dincolo de amuzantele întâmplări, un limbaj ușor de înțeles, iar întâmplările sunt relevante, chiar și la un veac după momentul desfășurării lor!
Eu cel mai mult l-am îndrăgit pe băiatul narator. Îl admir pentru talentul său poetic și chiar dacă a făcut atâtea pozne și uneori era foarte neastâmpărat, era, în sufletul său, un băiat bun (precum majoritatea celor din clasa sa). Ce mi-a mai dat de gândit a fost colegialitatea de care au dat băieții dovadă de fiecare dată când îi apărau pe colegii lor la necaz! Asta mi se pare foarte frumos și cred că s-a păstrat până în zilele noastre!
Mie mi se pare că această carte seamănă cu romanul „Aventurile lui Huckleberry Finn” deoarece în ambele cărți mi se pare că se abordează aceeași temă, aceasta fiind întâmplări și glume amuzante, făcute de niște băieți în adolescență.
De ce aș recomanda și altora să o citească și, mai ales, cui aș recomanda-o?
Eu aș recomanda această carte tuturor elevilor care vor să se distreze și să râdă pe cinste. În plus, cred că toți elevii s-ar regăsi cel puțin într-una dintre întâmplări și ar înțelege mai bine cum era să fii elev în perioada interbelică. Personal, cred că a fost o perioadă minunată în care să fii elev! Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea aceea.
dec. 31, 2021 |
,, La țigănci”, de Mircea Eliade
Brîndușoiu Ionuț, cls.a IX-a B
,,La țigănci ” de Mircea Eliade este o nuvelă scrisă în 1959 la Paris și publicată în 1963 în volumul intitulat ,,Nuvele”.
Lectura este impresionantă prin subiect, personaje, prin elementele neobișnuite care te ,,plimbă” din spațiul real în cel ireal.
Personajul principal, un profesor de pian modest, pe nume Gavrilescu, trăiește adesea sentimentul neîmplinirii sau, că în viață i-ar lipsi ceva. Acesta este și motivul pentru care are halucinații pe fundalul unei călduri insuportabile dintr-o zi de vară ireală, în care se plimbă cu un tramvai, o călătorie prin care trece dintr-un spațiu în altul: ,, În tramvai căldură era încinsă, înabușitoare….
– E cald, într-adevăr, spuse el. Dar când este omul cult, le suportă mai ușor pe toate…”
În atmosfera halucinantă dată de căldură ( cuvânt simbol), profesorul Gavrilescu zărește pe fereastra tramvaiului grădina țigăncilor, simțind instantaneu o curiozitate inexplicabilă pentru ceea ce atrăgea atâtea comentarii critice din partea călătorilor din tramvai.
(Nu știu dacă v-ați gândit, dar în ciuda căldurii, vocile călătorilor pot fi voci ale propriei conștiințe, care îl avertizează pe profesor asupra eventualelor pericole pentru cei care vor să cunoască mai mult).
Profesorul Gavrilescu își amintește că a uitat câteva partituri în casa unei eleve și intenționează să coboare din tramvai pentru a se întoarce și a le recupera, constituind de fapt un pretext pentru a cerceta ceea ce-i încolțise în minte. Nimic nu e întâmplător: coboară chiar în apropierea grădinii țigăncilor, tramvaiul pleacă, iar el rostește trei cuvinte ca un verdict: ,,E prea târziu!”(textul poate sugera că e târziu pentru un om care voia să ajungă un mare artist și e doar un profesor de pian, adică are visuri neîmplinite)
Decide să-și urmeze instinctul și pătruns în universul care îl atrage, este invitat de o bătrână căreia îi plătește 300 de lei, să ghicească dintre trei femei, o nemțoaică, o evreica și o țigancă, pe cea din urmă. Greșește însă de fiecare dată, având sentimentul a numeroase ,,obstacole” care îl distrag de la sarcina dată. Atmosfera, prezența femeilor, îl determină pe profesorul de pian să-și amintească propria poveste de dragoste, cu frumoasă Hildegard, adevărata sa iubire din tinerețe.
După ce-și revine din amorțeala simțită în casa țigăncilor, își dorește să se reîntoarcă la eleva sa pentru recuperarea partiturilor. Lucrurile nu mai sunt însă că altădată. Ca într-un basm, descoperă schimbări care îl derutează: eleva se măritase, banii se schimbaseră, soția lui plecase în Germania. Află că petrecuse nu trei ore în casa țigăncilor, ci doisprezece ani.
Confuz, hotărăște să se reîntoarcă de unde plecase. De data aceasta, baba îi oferă ca fată pe Hildegard, pe iubita lui din tinerețe.
Finalul este neașteptat și te pune să-ți adresezi numeroase întrebări: ce se întâmplase și ce se întâmplă în final cu profesorul?, Ce fel de spațiu este casa țigăncilor, căci anumite etape din întâmplare te fac să găsești un parcurs ca al basmului, cu cifre, alegerea fetei, călătoria?, Care este mesajul final al nuvelei?
De ce aș recomanda această carte?
Pentru că a fost o lectură diferită de tot ceea ce am citit până acum. M-am simțit atras de atmosferă, de imaginea unui București vechi. Mi-a plăcut ideea de a călători dintr-un spațiu într-altul, pe neașteptate.
As mai putea spune că este o lectură serioasă, care te atrage, te pune pe gânduri și îți creează și un sentiment straniu, care cumva te înfioară.
În concluzie, față de tot ce am citit până acum, această nuvelă a lui Mircea Eliade este unică.
Ionuț Brîndușoiu, cls.a IX-a B, Club IMAGO, Liceul Tehnologic Nr.2, Tg-Jiu
dec. 28, 2021 |
Din punctul meu vedere este una dintre cele mai interesante cărți pe care le-am citit deoarece fiecare poveste a fost semnificativă în felul ei și pentru că de mult am avut dorința de a citi o carte science-fiction. Unul dintre aspectele poveștilor a fost faptul că multe dintre acestea nu aveau un final prestabilit sau aveau final deschis sau aveau un final cu totul și cu totul diferit față de așteptările mele. Au fost multe care m-au pus pe gânduri.
În volumul de povestiri „Omul ilustrat” este vorba despre un bărbat oarecare… bine, nu chiar. Vedeti voi, era acoperit cu tatuaje, iar tatuajele sale se mișcau, acestea creau cele mai miraculoase povești, povești nemaivăzute, bizare. Să spunem că acest barbat era foarte „creativ”, într-un mod care nu a depins deloc de el. Și că a înnopta cu el e o aventură pe care nu e sigur că ți-ai dori-o. Nu atâta vreme cât ești victima perfecta a tatuajelor sale, a poveștilor tenebroase pe care le ascund și pe care le vei visa. Cine citește pătrunde în vise și nu cred că poate spune că nu a fost prevenit asupra problemelor pe care le are omenirea, redate în 20 de povești.
Una dintre poveștile sale e „Racheta”. Pe cât de banal sună titlul poveștii, pe atât este și racheta lui Bondoni. Este vorba despre disperata dorință a lui Fiorello de a călători în spațiul cosmic, așa că își dă toată averea pe o vechitură de rachetă ( sau ce a mai rămas din ea). Plin de speranță, Bondoni își construiește propriul său simulator spațial numai într-o singură noapte. A doua zi i-a invitat pe toți cei cinci copii ai săi să exploreze Cosmosul. Totul devine incontrolabil atunci când o cameră devine realitatea ta, o realitate pe care propria minte ți-o creează, iar cel mai înspăimântător lucru este atunci că nu știi cum să îți controlezi propria rațiune și imaginație. Această cameră poate deveni un inamic de care nici tu nu știi că există. Și nu există nicio cale de evadare.
Povestea care m-a marcat cel mai mult a fost „Astronautul”. V-ați aștepta ca viața unui astronaut cu o familie pe umeri să fie simplă, dar v-ați înșelat. Cand ai două obiective în viață, cel de a explora tot ce cuprinde spațiul și cel de a trăi o viață alături de familie, totul se duce de râpă și atunci începi să crezi că totul trebuie să se sfârșească.
Pentru că foarte multe povestiri sunt legate de spațiu (în special cu „Astronautul”), am asociat aceste narațiuni cu „Ad Astra” și „Interstellar” deoarece au legătura cu spațiul cosmic și cu dorința de a te întoarce acasă. (Vă recomand filmele, sunt excelente)
De ce aș recomanda și altora să o citească și, mai ales, cui aș recomanda-o? Cine este mare iubitor de science – fiction și romane fantastice trebuie să citeasca această minunată colecție de povestiri. De asemenea pentru cei ce nu au chef să citească un roman stufos, sunt sigur că vor găsi din cele 20 de povestiri măcar una care le-ar plăcea sau i-ar provoca (cred că toate temele majore ale filmelor noastre de azi și ale cărților și dezbaterilor sunt, cumva, prinse în volumul lui Ray Bradbury).
dec. 27, 2021 |
Pulbere de stele
Neil Gaiman
“Pulbere de stele” scrisă in 1999 este primul roman scris doar de Neil Gaiman și este însoțit, de obicei, de ilustrații realizate de Charles Vess. Pulbere de stele are un ton și un stil diferite de majoritatea prozelor de ficțiune ale lui Gaiman, fiind scris în tradiția fantasy englezească pre- J.R.R. Tolkein și călcând pe urmele unor autori ca Edwart Plucknett și Hope Mirrlees. El povestește aventurile unui tânăr din satul Wall, care mărginește magica Lume a Zânelor.
În 2007, cartea a fost ecranizată în filmul. primind în general aprecieri pozitive.Gaiman a făcut unele referiri la posibilitatea unei continuări sau, cel puțin, la o altă carte în care să apară satul Wall.
„Pulbere de stele” sau „Stardust” după cum este numele original al acestei cărţi, stă la baza filmului cu acelaşi nume, film ce şi-a creat foarte mulţi fani. Nu ştiu de ce uitasem de existenţa acestei cărţi însă mă bucur foarte mult pentru că a apărut şi în ediţie hardback întrucât acum câţiva ani buni apăruse iniţial ediţia paperback care avea o copertă cu actorii din film. Cum se întâmplă de multe ori, şi de această dată există diferenţe între film şi carte însă am considerat că difetenţele au fost unele plăcute, atât în carte cât şi în film.
Protagonistul acestei cărţi este Tristran Thorn, un tânăr care duce o viaţă liniştită în Satul Zidului alături de tatăl său şi mama sa (vitregă). Îndrăgostit până peste urechi de o anume Victoria Forester, acesta îi face o promisiune care pare imposibilă: să îi aducă o stea care căzuse din cer. Acceptul Victoriei îl trimite pe Tristran în aventura vieţii lui unde nu doar că va găsi steaua ci va afla mai multe şi despre mama sa adevărată şi despre originea lui.
M-a atras foarte mult această carte şi am considerat-o ca fiind o lectură relaxantă. Nu mai citisem până acum nicio carte de-a autorului Neil Gaiman şi pot spune că această primă lectură m-a atras într-un mod aparte.
Cartea cuprinde elemente fantastice şi cred că cel mai mult m-a impresionat faptul că o stea poate deveni o fiinţă umană atunci când cade pe pământ însă nu în orice loc…doar în ţinutul zânelor. Un alt element magic ce mi-a plăcut foarte mult a fost inorogul care i-a parte la acţiune încă din momentul în care se luptă cu un leu.
Acţiunea este dezvoltată pe mai multe planuri, planuri ce îi urmăresc pe Tristran şi pe stea, pe o vrăjitoare plecată la drum să îşi capete frumuseţea şi pe Lordul Septimus care a avut succes în a-şi omorî aproape toţi fraţii.
Steaua căzută din cereuri, este urmărită de foarte mulţi numai pentru interese proprii. Aceasta vede lumea de pe Pământ cu alţi ochi din momentul în care ea ajunge aici. Legată de Tristran cu un lanţ magic ea este nevoită să şchiopăteze alături de acesta pe tot parcursul drumului extrem de lung, un drum plin de pericole dar şi de momente frumoase, un drum care îl va face pe Tristran să simtă că apropierea lui de casă şi de preaiubita Victoria îi creează de fapt un gol în suflet.
Mi-a plăcut atmosfera pe care această care a creat-o în jurul meu cât timp am citit-o şi, cu toate că unii spun
despre carte că nu are niciun sens, că personajele nu sunt îndeajuns de bine conturate sau că povestea nu îi impresionează, eu pot afirma că am avut sentimente total opuse.
Simplitatea personajelor, inocenţa şi lipsa lor de o gândire clară, i-au dat cărţii o magie aparte, o magie jucăuşă.
Un lucru relativ amuzant pe care l-am realizat după ce am citit cartea a fost faptul că am crezut că numele protagonistului este Tristan şi nu Tristran!! Puteam să bag mâna în foc că numele lui este primul menţionat şi am aflat că personajul fusese de fapt redenumit Tristan în film (de unde şi confuzia mea).
Nu vă dau mai multe detalii despre personaje şi despre lumea magică creată de Gaiman ci vă invit să lecturaţi şi voi „Pulbere de stele” şi să vă relaxaţi în timp ce visaţi şi vă amuzaţi cu ochii deschişi!
Actiunea se desfoara în satul Zidului într-o lume magică, cea a muritorilor şi cea a zânelor, iar aceste două lumi sunt separate doar de o spărtură în zid.
Anual are loc un festival unde muritorii și zânele se pot îndrăgosti și așa a apărut povestea eroului principal Tristan Thorn, care era îndrăgostit de Victoria Forester, căreia îi promite să-i aducă steaua pe care ei au văzut-o căzând în Ţinutul Zânelor.
Când Tristan se pregătea de călătorie spre ținut, descoperă adevărul despre naşterea lui și când ajunge în această lume magică își descoperă talentul de a găsi foarte ușor drumul.
Tristan, descoperă în Ținutul Zânelor.
Tristan o iubea atât de mult pe Victoria încât nu vedea frumuseţea stelei pe care o găsise în Ținutul Zânelor, însă el observă că steaua purta însemnul regelui și din această cauză ei vor trece prin multe confruntări, învingând împreună prin încredere cavalerii sumbri, fiii regelui Stormhold şi vrăjitoarele care voiau inima stelei.
Când ajunge la Zid, Tristan se întâlneşte cu Victoria, care îi mărturiseşte dragostea ei pentru un alt bărbat, cerându-i s-o ierte pentru promisiunea că va face cum dorește el dacă îi aduce steaua din Ținutul Zânelor.
În acest moment Tristan își dă seama că nu mai este îndrăgostit de Victoria, ci de stea și se întoarce în Ţinutul Zânelor, unde află că mama lui adevărată este moştenitoarea regatului.
Tristan și cu steaua mai trec și prin alte întâmplări împreună, dar ca fiecare basm și acesta se sfârșește cu bine.
Pentru mine, cartea a avut un început destul de plictisitor, dar, trebuie sa recunosc, devine mult mai bună, cu trecerea timpului, și iubesc cât de creativă este.
Eu recomand acceastă carte, chiar dacă are un inceput mai slabuț.
Tudor Rolea Stârcea, clasa a VII-a, Liceul Tehnic Electrotimiș, Timisoara)
Comentarii recente