„Heidi, fetița munților” de Johanna Spyri, în lectura lui Ingrid Totir, Liceul Internațional IOANID

Cartea ne prezintă o fetiță pe nume Heidi care este dusă de mătușa ei, Dete, la bunicul dinspre tată care locuiește în munți. Heidi este o fetiță fără părinți, foarte liberă, prezentată amuzant la început, așa cum e ea înfofolită (în primul capitol apare cu toate hainele pe care le avea puse una peste alta pe ea). Are doar cinci ani și locuise până atunci cu mătușa și cu bunica ei (care decedase, între timp). Pentru că mătușa primește o ofertă de slujbă în Frankfurt, decide că e momentul ca și bunicul să contribuie la creșterea fetei, așa că Heidi rămâne la acesta (părea un om închis și îndepărtat, vorbea puțin și nu-i plăcea să stea cu oamenii).

Fetei i se arată casa, iar ea își alege locșorul: „în dreptul unei grămezi de fân proaspăt, la o lucarnă rotundă”. Viața la munte e altfel: brânză rumenită la foc, lapte și un scăunel pe care Heidi urmărește fascinată cum i-l construiește bunicul.

Heidi face cunoștință cu Peter, păstorul băiat, și cu căprițele lui, Fulg de Nea și Pestrița, pe care bunicul îl roagă să îi poarte de grijă și fetiței. Viața ei se schimbă: Heidi este încântată, curioasă, fericită, iar pe bunicul ei îl privește ca pe un fel de magician, puternic și bun la orice, îl privește cu multă încredere.

În trei ani, casa și viața lui Heidi se repară și se transformă atât, încât atunci când mătușa Dete rezolvă să fie dată la școală în Frankfurt și să trăiască alături de Clara, o fetiță bolnăvicioasă, lipsită și ea de mamă, Heidi nu se poate adapta. Urăște camera luxoasă care i se pare foarte rece și neprimitoare, o detestă pe guvernanta Clarei, tânjește și se simte atât de rău, încât doctorul este cel care ajunge să îi prescrie să se întoarcă în mediul ei. De această dată, la bunic în vizită nu ajunge doar o fată – Heidi o ia cu sine pe Clara care aici va învăța să meargă.

Cartea mi s-a părut plină de speranță, pentru că Heidi a ajutat celelalte personaje să își găsească locul lor special în lume și bucuria. Heidi este ca o lumină și așa sunt toți copiii! Ca și Heidi, și noi avem locul nostru special, magic și pe care nu trebuie să îl uităm, oricât de bine ar fi în altă parte! Și bunicii vor fi mereu un cămin pentru copii!

„Frumoasele străine”, de Mircea Cărtărescu, în lectura Deliei Maier

De ce aș recomanda „Frumoasele străine” – pentru atmosfera de „road-movie”, în primul rând. Nu, nu e un roman – e vorba, de fapt, de trei dintre povestirile mai puțin obișnuite (cumva, mai apropiate de tonul Jurnalului, sunt reunite de aceeași voce narativă cu asumare biografică, de același ton și de aceeași chemare către râs), ce au fost publicate inițial în „Șapte seri” și care tratează pățanii din lumea scriitoricească.
Prezentate cu relativă naturalețe, cele trei episoade sunt, în sine, trei camee grotești ce expun, cu tușe umoristice (de la zâmbet subțire în colțul gurii și de la voioșie nestăvilită, la râsul amar, la satiră), aspecte mai puțin plăcute ale destinului de scriitor, din perspectiva interacțiunii cu publicul de cititori și cu confrații săi. Lumea scriitorilor nu e pașnică, nici pe departe. Nu e boemă, decât rareori. Iar absurdul nu o ocolește, deloc!
Culegerea este, într-un anume sens, o radiografie a psihologiei scriitorului de succes – preferințe, obsesii, iluzii, visuri de mărire (și căderile de rigoare!) sunt exploatate aici.
Prima dintre ele, „Antrax”, exploatează în cheia absurdului cotidian românesc atât fobia la care trimite prin titlu, cât și imaginea Poliției ca instituție. Tușe grosiere, situații absurde, grotesc în construcția traseului narativ care susține punctul culminant.
„Frumoasele străine” (transliterare pentru „Belles-lettres etrangeres) reia tematic sentimentul românității în afara granițelor. Dincolo de șansa pe care ne-o proiectăm cu toții iluzoriu, că Occidentul îi descoperă cu ușurință pe scriitorii buni, realitatea e amară și obositoare – scriitorii sunt ca niște vedete în turneu, plimbați de organizatori fără pic de milă de la o destinație la alta pentru seri de lectură și/sau recitări prin tot felul de cafenele și de librării, apucând din orașul-gazdă să vadă… mai nimic! Mare parte a zilei se consumă în deplasarea cu mașina sau cu trenul (uneori în companii prea puțin plăcute), iar a face cunoștință cu specificul locului înseamnă uneori surprize imense…
La fel de surprinzătoare, în sens grotesc, cu tușe de absurd pe alocuri este cea de-a treia, „Bacoviană”, care dezgroapă tot ce poate fi mai neplăcut și mai sordid în anii de afirmare a unui tânăr scriitor, în preajma revoluției. Un fel de „Firmin” literarizat, scriitorul descoperă pe propria piele valabilitatea zicătorii „Unde dai și unde crapă”.
Incursiunile în propria biografie, amănuntele, reflecțiile de un umor trist rotunjesc volumul care se pretează de minune unei lecturi de vacanță. Să spunem că e un „Cărtărescu-light”.

Băiatul de acvariu de Lisa Thompson, recenzie de Ecaterina Chelariu

Convinge-mă să citesc cartea!

                                              Stimați cititori,

Încep scurta mea recenzie cu câteva idei ale dr. Rhodes, terapeuta lui Matthew.   Sunt nenumărate motive pentru care ar trebui să citim. Fiecare avem un alt motiv…uneori citim din plăcere, alteori pentru a acumula cunoștințe. Cert este că cititul ne este de mare folos. Fără să ne dăm seama, vom învăța să luăm decizii mai bune, ne va ajuta să ne înțelegem mai bine (atât pe noi înșine, cât și pe ceilalți) și ne va ajuta să ne menținem echilibrul emoțional.    Știați că cititul este o terapie.  Există în Londra o librărie care folosește cărțile pentru a ajuta oamenii să-și îmbunătățească viața și relațiile personale. În ce mod? Prin recomandarea cărților potrivite în funcție de nevoile tale emoționale. Această practică se numește BIBLIOTERAPIE. Pare interesant nu ?! Coincidență sau nu, acțiunea se petrece tot în Londra, pe Aleea Castanilor. 

Eu, însă, nu vreau să fac cu voi  biblioterapie, ci mai degrabă să vă conving să citiți cartea Băiatul de acvariu scrisă de Lisa Thomson.  Despre gusturi nu se discută, dar, cred eu că se pot schimba.

 Și acum vă întreb:

V-ați gândit vreodată cum ar fi să stați în casă de frica microbilor? Desigur, știm cu toții că microbii sunt peste tot, dar asta nu înseamnă că trebuie să te închizi în casă.

V-ați gândit vreodată cum ar fi să vă spălați pe mâini de 37 de ori într-un timp extrem de scurt? Pandemia ne-a făcut pe toți să fim mai atenți la igiena mânilor, dar totuși…să nu exagerăm.

V-ați spionat vecinii încât să le știți programul pe de rost? Probabil că îl cunoașteți din întâmplare pe al unora, dar nu al tuturor.

V-ați simțit neînțeleși și singuri sau v-ați simțit vinovați fără motiv vreodată? Cu toții am avut momente de acest gen, însă am reușit să le depășim.

Aș putea continua cu întrebările, dar mă opresc și vă spun că există un personaj care mi-ar răspunde afirmativ la toate. Și, știți de ce? Pentru că suferă de TOC – tulburare obsesiv-compulsivă. Este vorba despre Matthew Corbin, protagonistul cărții Băiatul de acvariu , un băiat în vârstă de 12 ani, elev în clasa a VII-a. Pentru cei din jur, inclusiv pentru familia sa, el este un ciudat. Și, nu stă închis într-un acvariu, ci în propria casă, în spatele ferestei, studiind de acolo mișcările tuturor vecinilor. Cu toate că suferă de această tulburare, Matthew joacă un rol important în găsirea lui Tedy, băiețelul dispărut.

Nu vreau să vă dezvălui mai mult. Vă spun doar că este o poveste emoționantă, condimentată cu acțiune, suspans și realism, este o poveste de viață care m-a făcut să văd cu alți ochi viața și să nu mai judec oamenii după aparențe.

 Recomand cu drag această carte deoarece nu doar vă învață, ci vă schimbă și cred cu tărie că se potrivește oricărei vârste indiferent de nevoile emoționale. O carte bună acționează ca un balsam atât pentru minte, cât și pentru suflet. 

  V-am făcut curioși?

Ecaterina Chelariu, clasa a VI-a D, Școala Gimnazială Spiru Haret Dorohoi, Cercul de lectură Libris

„Morcoveață” de Jules Renard, în lectura Alessiei Ștefan (Liceul Internațional IOANID)

MorcoveaţăÎn această carte se povestesc peripețiile prin care a trecut Morcoveață, un băiețel roșcat cu ochii albaștri care are un frate pe nume Felix și o soră, Ernestina. Pe părinții copiilor îi cheamă doamna Lepic și domnul Lepic.

Să încep povestirea! Seara, când este timpul ca familia Lepic să închidă cotețul găinilor, doamna Lepic îi încredințează mereu lui Morcoveață această sarcină, tocmai pentru că era foarte întuneric afară, dar Morcoveață, fiind băiat curajos, s-a dus. Pare că băiatul este cel în capul căruia se sparg toate relele familiei, e eternul „țap ispășitor” și cel mereu nedreptățit de toți. Câteva zile mai târziu, Morcoveață, cu Felix și domnul Lepic, s-au dus să vâneze potârnichi: din nou, Morcoveață s-a oferit să vâneze el, dar Felix a luat pușca și nu a vrut să împartă privilegiul cu fratele său. Domnul Lepic mai pleca și în alte țări sau prin alte orașe – o dată când a fost la Paris, i-a luat lui Morcoveață o trâmbiță (care nu îi plăcea deloc și nici nu asta ceruse. Totul, în timp ce Felix și Ernestina primesc mereu ce își doresc). Când mai este frumos afară, Morcoveață, cu Felix și cu tatăl lor, pleacă la scăldat, dar ce se mai „distrează”! Morcoveață este mai fricos la început, după aceea își intră în fire și înoată, într-un fel sau altul… de nevoie, căci Felix nu se teme să se folosească în avantajul său de slăbiciunea fratelui. Muncile cele mai nesuferite din gospodărie îi sunt rezervate; dragostea mamei este doar pentru Ernestina și Felix. Orice fel de corvoadă pe care doamna Lepic nu ar oferi-o acestora este, în schimb, rezervată lui Morcoveață. Mai trist este și că uneori e amăgit cu vorbe dulci sau cu încurajări, încât să pară că ar face vreun mare serviciu gospodăresc. Răutatea doamnei Lepic se vede la tot pasul: Lepic mai are un vecin care este orb și pentru doamna Lepic e o ființă tare enervantă și iritantă, așa că într-o vizită de-a lui pe la familia Lepic, doamna Lepic l-a lovit, l-a păcălit și aruncat în mijlocul străzii.

Chiar și tatăl, care pare cam neatent la ce se întâmplă pe-acasă, îi tratează diferit pe băieți. Felix și Morcoveață învață la internatul Saint-Marc. Într-o zi pe când băieții se întorceau de la o plimbare, a venit tatăl ca să îi surprindă. Frații au zburat imediat în brațele lui, dar Felix a fost sărutat de tată, pe când Morcovață nu, deoarece acesta avea tocul la ureche, iar tatăl se temea să nu fie zgâriat.

Să nu vă mire că vă spus ca Morcoveață are păduchi, păi la cât este de neglijat de ai lui, nimic nu mai este de mirat. Băiatul roșcățel își petrecea o parte din timp într-un coteț. Familia se pare că nu vede nimic în neregulă în purtările lui, mai ales că personajul nostru principal este foarte agresiv uneori! Dar, de fapt, Morcoveață este doar o biată victimă a unei familii care își râde mereu pe seama lui. Poate vă întrebați: “Atât de puțin îmi povestești? Nu este interesant.”

Eu însă, ca un bun povestitor, nu vă voi spune totul „mot-a-mot”, pentru că, dacă aș face astfel, unde mai este farmecul de a descoperi singur ce se întâmplă în continuare?! Mai pe scurt, vă invit să citiți o poveste despre cum se întâmplă ca în familiile cu mai mulți copii unii să fie tratați diferit, defavorizați. „Morcoveață” este o carte din care învățăm că nu e tocmai bine ca unii copii să aibă statutul de „preferat”. Toți copiii ar trebui iubiți în mod egal. În concluzie, duceți-vă la librărie cât mai repede!

Băiatul de acvariu de Lisa Thompson

O carte…. Plictiseala! Pierdere de timp! Cu ce folos? „

Așa gândesc din ce, în ce mai mulți copii si adulți din zilele de astăzi, dar de ce? Acest fenome are loc atunci cand oamenii nu știu ce să citească sau nu știu de unde să împrumute cartea, nu știu ce gen de cărți  sau ce editura sa aleagă, dar  astăzi o să vă  lămuresc eu!

Ei bine, dragii mei, fiți atenți și luați seama. Chiar dacă am doar 12 ani am citit o mulțime de cărți, însă  acum  două săptămâni  doamna profesoară  de limba romană mi-a recomandat cartea ce avea sa mă învețe ce e viața… Acea viață reală. Viața cu bune și cu rele, viața de după ecrane. Viața pe care o mai cunosc doar bunicii noștrii. Bunicii noștrii de la țară, bunicii care nu au  Facebook, Instagram,  TikTok, care nu  își cumpără haine de la Zara și mâncare de  pe Glovo… Cei care muncesc zi și noapte, cei ce trăiesc în viața reală, cei ce trăiesc ca

BĂIATUL DE ACVARIU

Și acum începe să apară multitudinea de întrebari….. Eu nu sunt genul de persoană care să divulge secretele unei cărți minunate…. Eu vă voi da  doar câteva indicii supersecrete, iar voi trebuie să dezlegați misterul.                                                

Să scrii cărți de copii e un lucru extrem de greu, ce necesită multă muncă, însă minunata scriitoare  Lisa Thompson, prin momentele de suspans, prietenie și loialitate  a reușit să atragă copiii la lecturarea minunatelor sale cărți, surprinzând astfel mii de zâmbete pe fețele a milioane de copii.

  Cartea care m-a impresionat cel mai mult este cartea „BAIATUL DE ACVARIU”. Această carte este publicată la editura ARTHUR și face parte din categoria SMART BLUE. Cartea scrisă de Lisa Thompson este o carte plină de suspans.

Am rămas plăcut impresionată de evoluția în societate a lui Matthew, dar și de tema și modul în care este povestită cartea. Protagonistul acestei cărți, Matthew sau Peștișorul (așa cum îi spun  copii din vecini)  te  invită  să dezlegi alături de el și de noua lui prietenă, Melody, misterul dispariției lui Teddy, micul nepot al vecinului chelios si…..

E datoria ta să cauți celelalte indicii ….Eu nu mai pot spune nimic.

Alexandra Apostol , Clasa a V-a, Clubul de lectură LIBRIS

Nu uita, viața reală e cea din spatele ecranelor!

 

“Vizita…” de I. L. Caragiale

Schița ,,Vizită”, face parte din volumul ,,Momente și schițe’’, de I.L.Caragiale. În carte se prezintă tema familiei, dar și a educației. Câteva dintre cuvintele-cheie sunt ,,copilăria”, ,,educația”, dar și ,,relația părinte-copil”.

 Povestitorul s-a dus în vizită la dna Maria Popescu, amica sa, cu ocazia onomasticii fiului ei, Ionel. Acesta îl aștepta îmbrăcat în maior de roșiori  Acolo au loc niște evenimente neplăcute. Când discuta el cu mama lui Ionel despre educația copiilor, din bucătărie s-a auzit glasul servitoarei.  Aceasta o roagă pe dna Popescu să îl astâmpere pe Ionel, care voia să răstoarne mașina de cafea. Mama băiatului s-a mulțumit doar să-l avertizeze. Însă aceste incidente au continuat. Ionel s-a dus la grămada de jucării și a ales o trâmbiță . A început să cânte. Deranjat de zgomot, povestitorul i-a spus lui Ionel că gradele superioare nu cântă. Ascultându-l, băiatul  lasă deoparte trâmbița și apucă sabia. În următoarele momente intră și jupâneasa, cu dulceață  și cafea. Cum o vede, Ionel se repede la ea, asociind-o cu un dușman. Văzând acestea, dna Popescu se pune între cei doi. Acest act de vitejie este răsplătit cu un ochi vânăt pentru că, din greșeală, Ionel a lovit-o pe mama lui. Însă nici de această dată nu l-a pedepsit. Până la urmă cafeaua și dulceață au ajuns pe masă. Ionel, cum le-a văzut, s-a repezit la cheseaua cu dulceață. Mama sa l-a rugat să se oprească, iar el s-a dus în hol cu borcanul de dulceață. După cafea musafirul a vrut să fumeze o țigară . Nu mică i-a fost mirarea când a văzut că Ionel a început și el să fumeze. S-a uitat la mama lui, iar această era tare mândră. După ce și-a fumat țigara, a început să se joace cu o minge. Tot jucându-se, a aruncat mingea spre policandru, aceasta ricoșând în ceașca de cafea, care s-a vărsat pe pantalonii vizitatorului. Nici de această dată mama nu a luat o atitudine serioasă, singura sa reacție fiind amenințarea copilului că nu va mai primi jucării de la musafir.

În ciuda acestui comportament, mama băiatului avea păreri sănătoase despre educația   copiilor. Din păcate,  ea nu aplica aceste păreri în educația lui Ionel. Din schiță am reținut că rolul ,,părinte” și ,,copil” trebuie știut de fiecare, dar și că părinții trebuie să vadă comportamentul copilului lor înainte să-și dea cu părerea despre cum trebuie să își crească alții copiii.

Schița citită mi-a provocat un sentiment de amuzament deoarece boacănele lui Ionel duc spre comedie, dar am trăit și un sentiment de supărare, căci dna Popescu nu-i atrăgea atenția. Lectura m-a adus cu gândul la copiii care sunt crescuți de bunici, pentru că părinții lor au mult de muncă, dar și la copiii ai căror părinți vor să le ofere libertate, fără să își dea seama că trebuie să impună niște reguli, astfel încât cei mici să se bucure de libertatea pe care ei își imaginează că o au. Consider că această schiță reprezintă o reîntoarcere glorioasă în lumea lecturii deoarece prezintă o temă de actualitate, aceea fiind ,,educația copiilor”.

Schița ,,Vizită”, de I.L.Caragiale, nu este dificil de citit sau de înțeles, deci poate să fie citită la orice vârstă, fiind plăcută cititorilor, atât prin limbajul spumos, cât și prin modul de a acționa al personajelor. Recomand această schiță, dar și pe celelalte care, împreună, alcătuiesc cartea               ,,Momente și schițe’’!

Maya Alexandra Cărbunaru, Clasa a V-a, C.N. ,,Traian”

CLUBUL MIRADONIZD171C022-231F-498F-AB8F-C25AD37F19B7.jpeg