Poate că acum a venit momentul
Titlu: Dublu autoportret
Autor: Varujan Vosganian
Editura: Polirom
Anul: 2024
Eleva: Cozma Alice Alexandra
Scoala: Colegiul National “Garabet Ibraileanu” Iasi
Prof. coord: Cristina Chiprian
Dublu autoportret de Varujan Vosganian e o carte pe care autorul a așteptat-o peste 30 de ani până să o scrie. E ca o discuție între „jumătatea de viață” trăită în comunism și „jumătatea” din perioada de după. Pare mai mult decât o poveste – e o încercare de împăcare cu sine și cu trecutul. Autorul spune la un moment dat: „Am trăit o jumătate de viață în comunism, fără să mă vatăm cu totul, și o jumătate de viață în postcomunism, fără să mă lecuiesc cu totul.” Mie mi s-a părut foarte puternică ideea asta.
Cartea vorbește mult despre memorie și cum ea își „aranjează” singură amintirile. Nu e doar despre ce am trăit, ci și despre ce n-am trăit, dar credem că am fi putut. Povestea se petrece într-o singură zi – 21 decembrie 1989, ziua de început a Revoluției. Bucureștiul e prezentat ca un oraș gri, plin de semne ascunse și momente care schimbă totul. Autorul amintește și alte cărți despre o singură zi, cum ar fi O zi din viața lui Ivan Denisovici de Soljenițîn.
Ce mi-a plăcut e că romanul nu e doar „despre Revoluție”, ci despre cum autorul își povestește viața, combinând ce a văzut cu ce își amintește sau își imaginează. El spune clar că nu poate inventa morți sau sânge care nu au existat, pentru că atunci nu ar mai fi mărturie, ci ficțiune.
Simbolurile sunt foarte puternice – de exemplu, pe copertă e tabloul lui Caravaggio „David cu capul lui Goliat”, unde David are chipul tânăr al pictorului, iar Goliat chipul său de la maturitate. Asta mi s-a părut un fel de metaforă a cărții: două versiuni ale aceleiași persoane, față în față.
Romanul are și o parte tristă – e și o întâlnire cu moartea, cu pierderi și amintiri grele. Dar, în același timp, mi s-a părut că are și speranță. E despre cum poți să te eliberezi scriind, chiar dacă asta înseamnă să uiți unele lucruri.
Am simțit că autorul respectă mult cititorul și că există și un fel de recunoștință față de cei care i-au publicat cartea. De fapt, peste tot în carte se simte respectul – față de oameni, față de natură, față de trecut.
În final, cred că Dublu autoportret nu e o carte ușoară, dar e genul de poveste care te face să gândești. Despre istorie, despre tine, despre cum trecutul și prezentul se întâlnesc și se privesc în ochi.
Felicitari!!