În Amity Falls, frica nu vine în galop. Nu strigă. Nu sfâșie. Cel puțin, nu la vedere. Se insinuează în tăcere, ca aburul care se strecoară în oase, ca o rugăciune pe care n-ai avut curajul s-o rostești până la capăt. Aici, oamenii vorbesc în șoapte și privesc peste umăr, ca și cum ar auzi ceva ce tu încă nu poți.
Ellerie Downing nu e o eroină. E o fată care speră, care crede în ordine, în bine, în dreptele lucruri ale vieții. Dar când satul rămâne izolat, când cererile rămân fără răspuns și pădurea începe să respire altfel, ceva vechi și flămând se trezește. Nu sare la gât. Nu urlă. Doar cere. Blând. Ispititor.
Un mic favor. O dorință. O alegere pecetluită cu sânge. Și, cu fiecare pas, lumea devine mai fragilă. Oamenii oferă fără să știe ce pierd. Dragostea se strânge în pumni. Credința se curbează în genunchi. Nimeni nu e obligat. Toți consimt. Iar ceea ce consimți te schimbă.Ellerie privește în oglindă și începe să înțeleagă: răul nu e o umbră. E reflexia care zâmbește înapoi.
Am citit aproape tot ce a scris Stephen King. Nimic nu m-a făcut să îmi strâng brațele pe lângă trup cum a făcut-o cartea asta. Aici, groaza nu vine cu colți, ci cu promisiuni. Și te roagă frumos. Spor la lectură. Și dacă simți, pe parcurs, că ceva te privește din pagini… nu te întoarce imediat. S-ar putea să fii chiar tu.
Tirănescu Tudor-Andrei, Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”, clasa a IX-a A, cercul de lectură ÎN-SEMNĂRI.