Ne-am pierdut umanismul? Raiul mult dorit să devină un iad?
Vânturile de Mario Vargas Llosa, o povestire publicată în revista spaniolă „Letras Libres” (2021), a apărut la Editura Humanitas în 2023, cu o prefață semnată de Mircea Mihăieș. Să fie „vânturile” un simbol al vremurilor noi („o minunată lume nouă” huxleyană) angrenate într-un Big Shift?; al unui timp ce trece foarte repede și care aduce o prezență nefastă?; al unei lumi pustiite aflate într-un regim transumanist sau postumanist? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care i le-am adresat autorului (ipotetic vobind), în încercarea de a înțelege mai bine lumea extrem de complicată în care trăim.
Protagonistul, un bătrân centenar, este ipostaza ficțională a autorului, așa că discursul socio-moral vizează atât interioritatea, acel eu intim care își asumă energic apartenența la o lume considerată vetustă, cât și exterioritatea, adică societatea modernă aflată sub semnul progresului convențional. Aceasta este viziunea lui Llosa – aș spune, destul de sumbră – asupra viitorului omenirii. Degradarea individului nu se datorează îmbătrânirii, cât mai ales angrenării în mecanismul necruțător al lumii în care trăiește, omul fiind prizonier al unui labirint existențial. Textul s-ar încadra așadar în „cel de-al treilea gen” despre care scria Emil Cioran în „Istorie și utopie”, definind astfel distopia: „Cele două genuri, utopic și apocaliptic, ce ne păreau atât de diferite, se întrepătrund acum, își împrumută culorile, dând naștere unui al treilea gen, perfect alcătuit pentru a oglindi soiul de realitate care ne pândește.”
Bătrânul nu este nicidecum un fluieră-vânt, un simplu hoinar, fiindcă rătăcirea abulică declanșată de amnezia acestuia (uită drumul spre casă, asemenea lui Ulise) se transformă într-o odisee a căutării adevărului, pașii purtându-l, de dimineața și până seara, pe străzile din Madrid. Dimineața începe cu participarea la un protest față de închiderea cinematografelor Ideal, repere ale vieții culturale de altădată, alături de alți câțiva amărâți ca el, „ruine omenești”: „Însă pentru oameni ca mine, din altă epocă, viața fără librării, fără biblioteci și fără cinematografe e o viață fără suflet.” (p. 46) sau „Însă pentru mine, din altă epocă, viața fără biblioteci este o viață stinsă.” (p. 53)
Hălăduirea prin mlaștina memoriei sale în încercarea de a o recupera echivalează cu o critică a prezentului (în care „viețuim” – cum ar spune Gellu Naum – într-o viermuială apăsătoare care ne face să ne simțim al naibii de singuri) și a acestei societăți – mânate de un imbold autodistructiv – în care bilbliotecile, teatrele și muzeele se închid, iar timpul se scurge pe linia sinuoasă a unui transumanism sau postumanism proliferat ca o „lume de sclavi mulțumiți și supuși” (p. 49). De altfel problema inexistenței libertății individului este formulată explicit, ca o ideologie a conformismului, în termeni ce amintesc de cartea lui Ray Bradbury, și argumentată prin incursiunile livrești în scrierile distopice ale lui George Orwell, „Ferma animalelor” și „1984”: „[…] o libertate care este doar o perdea de fum inventată de tehnologia asta de vârf care îi distrează pe toți. Bărbați și femei au devenit inculți și sunt manipulați aproape în totalitate de dispariția culturii, sau, mai bine zis, de perfacerea ei în simplă distracție.” (p. 98)
Pentru a compensa această viziune radicală, dar fără a genera un puternic conflict, autorul l-a creat pe Osario, nu ca o prezență autentică a firului narativ, ci mai mult ca o voce interioară a protagonistului. Unii ar spune că bătrânul adoptă o atitudine conservatoare pe care, de altfel, o înfierează optimistul – doar aparent – Osario, prietenul său, când îl cataloghează drept „un pterodactil, un dinozaur, un antedeluvian.” (p. 46) Surprinzător, bătrânul aflat în plin proces mnemotehnic analizează cu luciditate evoluția societății, fiind capabil să înțeleagă ce a însemnat progresul pentru omenire, chiar dacă noile descoperiri nu au eradicat sărăcia și nici nu au învins bolile grave cu care ne confruntăm.
Prezența AI în viața oamenilor a stârnit frenezia și fantezia intelectuală a multora, nu și a bătrânului, care deplânge existența unor orașe avangardiste paper free (create parcă după modelul din „Fahrenheit 451”, cartea lui Ray Bradbury), unde statul expropriază toate hârtiile tipărite și le arde, într-o campanie de distrugere a bacteriilor nocive pentru sănătate, iar cărțile, ziarele și revistele sunt digitalizate.
„De când s-a generalizat obiceiul de a citi romane făcute de computer, am renunțat să le citesc pe cele care se produc – ar fi ridicol să spun „se scriu” – în zilele noastre […]. Cine să ia ăn serios un roman fabricat de un computer după instrucțiunile clientului […]. Computerul e singurul romancier de pe planeta asta care mai e în viață și mai mișcă […].” (p. 42-43)
De aici întrebarea: într-o lume în care AI scrie romane și recreează picturile clasice, nouă ce ne rămâne de făcut? În fața acestor simulacre, a noilor forme de expresie bazate pe vulgaritate și violență, flatulența (căreia i se mai spune și meteorism) – reacție fiziologică, numită în limbaj colocvial prin expresia „a trage vânturi” – este mai mult decât o manifestare intempestivă provocată de starea de surescitare în care se află protagonistul, cât mai ales un mod de a-și exprima disprețul față de „progresul civilizator”, față de o societate în care Dumnezeu a murit, iar oamenii sunt robotizați. Lumea digitală este văzută ca „un incinerator” a tot ce este autentic și genuin, în schimb impunând un soi de „pragmatism materialist universal”: „Să fie oare adevărat că nu i-a mai rămas culturii nicio funcție de îndeplinit în viața asta? Că rațiunile ei vechi, de a spori sensibilitatea, imaginația, de a te face să trăiești plăcerea frumuseții, de a dezvolta spiritul critic al oamenilor, nu mai e de niciun folos ființelor omenești de azi, pentru că știința și tehnologia le pot substitui cu prisosință?” (p. 78) Iată o temă de reflecție sau discuție, pentru noi toți.
Rătăcirea protagonsitului aflat în căutarea adresei/casei să fie oare o aluzie la calea rătăcită spre care se îndreaptă omenirea, nemaigăsindu-și „casa”? „Amnezia” pare să devină o boală a întregii societăți, reflectând mutația profundă provocată de excesul de tehnologizare.
„Vânturile” este o carte despre singurătate și înstrăinare (ca o „coborâre în subterană”), care condamnă abandonarea unor principii civilizatoare confirmate de-a lungul timpului; este un semnal de alarmă adresat omenirii, într-o formulă sarcastică, extrem de dură. Cititorului nu-i rămâne decât să caute el însuși soluția izbăvirii, nu neapărat cea pe care ne-o oferă Llosa, în finalul cărții sale. (prof. Marcela Ciobănuc)
Comentarii recente