Ana Alfianu și al său Val îți vorbesc despre dorințe. E un roman care se scrie cu trei cuvinte-cheie: prietenie, vis, dorință, pentru ca cititorii să descopere la final că „închiseră gura ca să deschidă mai bine ochii”. Mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut faptul că țestoasa Malila putea să compună versuri pe loc. Îmi place că autoarea folosește limbajul artistic foarte frumos. L-am îndrăgit mult și pe Val, pentru perseverența și curajul său.
Val, un băiat de zece ani, se plimba pe lângă marginea pădurii de lângă casă, când dădu de Malila, o țestoasă care putea să vorbească, putea să zboare, să coasă și să… compună versuri pe loc. Discutând, cei doi stabilesc să plece spre Cetatea sufletelor pentru a-și regăsi dragii lor stinși, plecați dintre cei vii (bunicul lui Val și frații Malilei).
Malila îi cere Piticei Ocrotitoare (care făcea tocmai ceea ce zice și numele ei) să-i anunțe pe părinții lui Val despre mica lor expediție.
Val și Malila zburară și aterizară pe o stâncă galbenă din mijlocul oceanului, unde un glas le vorbi despre cum îi va duce către caracatița vindecătoare, Ela, căci posesorul glasului nu știa drumul către Cetatea Sufletelor. Era stânca galbenă, ce îi condusese către Ela. Dar nici aceasta nu știa mai multe despre Cetatea Sufletelor, doar că se învecina cu Labirintul de Pământ al coșmarurilor.
Călătorii se îndreptară către acel labirint și se îngroziră la vederea unor creaturi hidoase fără formă, plângând disperate: locul era plin de coșmaruri, la propriu. Întrupate. Cel mai îngrozitor sunet era un vaier continuu ce „lipea” toate lucrurile de pământ. Pești gigantici culegeau lacrimile pentru a face din ele cascade și lacuri (sărind într-unul, călătorii scăpară de aceste orori, însă doar pentru a se trezi în Orașul Schimbător). În piațeta aparent frumoasă, se odihniră după aventura precedentă, dar observau cum, rostind cuvinte, locuitorii determinau câte o schimbare în peisaj. Deranjați de hărmălaie și nereușind, de fapt, să se refugieze în liniște nici măcar pe străduțele lăturalnice, folosiră… puterea muzicii pentru a-i face pe locuitori să-și închidă gura și astfel găsiră ieșirea din Orașul Schimbător.
Au dat apoi peste Târgușorul pe Roți care își plimba locuitorii în diverse locuri, în funcție de ce visa majoritatea în cursul nopții. Găzduiți aici, primesc de la un localnic prietenos și o piatră care devenea albastră când erau pe drumul cel bun spre îndeplinirea celei mai arzătoare dorințe a lor. Tot aici află că exista o Cetate a Sufletelor, doar că… nu era un loc pe hartă, ci un spațiu în vis, pe care îl descoperă după ce trec de monstrul O, de Pădurea Tăcerii și ajung pe insula dintre ape unde se alegea muzica și poezia. În palatul lunii descoperă puterea visului de a-i face să-și întâlnească pe cei dragi pierduți și calea spre a-i regăsi iar și iar, dar și drumul spre casă…
Comentarii recente