„Învățare” este o carte în care Tara, personajul principal, relatează cu seninătate întâmplări care i-au determinat viața. Este o poveste despre încredere și cunoaștere de sine, povestea unei copile, crescute la munte , ultima dintre cei șapte frați ai familiei Westover, care ajunge să se elibereze prin educație de povara deciziilor familiei mormone fundamentaliste. Tara rememorează, recitind însemnările din jurnal, pașii pe care i-a făcut uneori îndemnată de Tyler, fratele mai mare, alteori de una singură pentru a învăța ,,să zboare” după ce, din copilărie până la 16 ani, i s-a spus că ,,zborul” poate fi amânat până la renunțare.
Cu fiecare pagină, cartea Tarei Westover „Învățare” recreează atmosfera unei lumi în care se amestecă atât de firesc lupta pentru supraviețuire, îndrăzneala, legăturile de sânge, neputința, înverșunarea, negarea și acceptarea.
Tara este copleșită de sentimentul vinovăției și de teama de a nu repeta trecutul. Astfel se încheagă povestea ei, o poveste despre supraviețuire și despre fuga de durere și, ca toți cei care fug, cea mai mica dintre copiii familiei Westover fuge chiar și de laude sau de încurajări, dar învață să își asume deciziile cu hotărârea femeilor apașe din legenda ,,Lacrimilor de apaș”spusă de bunica- din-josul-dealului, într-o vară, în Arizona. De altfel, gândul se va întoarce la femeile apașe și la toate hotărârile care determină o viață.
,,Învățare” este o carte despre ce înseamnă să te vadă cineva care nu se uită la note, ci care știe să-i privescă pe cei care au nevoie de o șansă, de o ocazie – cât de mică – să lase o urmă în univers, scrie Cristian Lupșa în prefața cărții. Ajungând la Cambridge, Tara se îndoiește că ar putea fi studenta ,,de aur” , așa cum o vedeau profesorii. Își justifică teama spunând că locul acesta ,,e fermecat (…) Aici totul strălucește.” Revelator este sfatul profesorului Kerry: ,,Nu ești o tinichea, care lucește numai la lumină. Oricine ai devenit, în orice te-ai transforma, ai fost mereu acea persoană. A fost mereu înăuntrul tău. Nu la Cambridge. În tine. Tu ești de aur. Și dacă te întorci la BYU sau chiar la muntele de unde ai venit, n-o să fii altcineva. Poate că alții te vor privi altfel, poate chiar și tu te vei privi altfel – chiar și aurul pare mat dacă lumina nu e bună – dar abia asta e înșelăciunea. Și așa a fost întotdeauna”.
Citită într-o altă cheie de lectură, cartea reconstituie parcursul bunicilor, al mamei și al fetelor din familia Westover. Bunica din oraș provenea dintr-o familie ,,cum nu trebuie” aflată în mijlocul unei comunități care trecea greșelile părinților asupra copiilor. Bunica LaRue ,,și-a dedicat viața construirii familiei perfecte”. Tarei i-a rămas în minte o singură imagine cu bunica stând pe o băncuță capitonată, cu buclele perfect rânduite, cu un zâmbet politicos, neclintit (…) ca și cum ar urmări o farsă”. În schimb, mama Tarei, Faye, era, mai degrabă, făcută ,,să-i mulțumescă pe alții”. Faye nu era revoluționară, dar nu dorea ,,nici gard alb, nici rochie de gabardină”. Bunica-din-josul-dealului, mama tatălui, ,,era o forță a naturii – nerăbdătoare, agresivă, stăpână pe ea. Când o priveai, simțeai nevoia să faci un pas înapoi”.
Tara crește în ritmul munților, un ritm în care schimbarea nu este esențială, ci doar ciclică. Aici învață că lumea este cea din poveștile tatălui său, povești cu ,,muntele nostru, valea noastră, micul nostru petic bolovănos din Idaho”, în care copiii cresc fără să meargă la școală, la medic sau fără certificat de naștere, pentru ca mai apoi să descopere lumea guvernată de alte reguli, universul aflat dincolo de casa de la munte.
În momentele esențiale, Tara proiectează în ambele lumi – cea a familiei mormone fundamentaliste și cea de dincolo – regulile capricioase ale muntelui, ale Prințesei Indiene (latură a masivului Buck’s Peak), ce părea ,,un trup de femeie cu picioare formate din prăpăstii năprasnice, iar părul, o revărsare de pini peste creasta nordică. Avea o poziție poruncitoare cu un picior înainte, într-o mișcare puternică , un pas hotărât”. Tăria muntelui se ivește uneori pe chipul mamei, care devine moașă la insistențele tatălui. ,,Moșitul a schimbat-o pe mama. Era o femeie în toată firea, cu șapte copii, dar pentru prima dată controla situația, fără dubii, fără opoziție”. Pănă și pe tatăl copiilor „l-a copleșit pentru o vreme forța ei”.
Ritmul muntelui, suveranitatea lui, ceva din veșnicia și din liniștea înălțimilor se regăsesc și în deciziile sau în trăirile Tarei. ,, Toată mânia și toată furia împotriva celorlalți nu o pot stăvili, pentru că vinovăția nu are nicio legătură cu ei. Vinovăția este teama de propria nemernicie (…) M-am lepădat de vinovăție când mi-am acceptat decizia în sine, fără să urmăresc la nesfârșit vechi nedreptăți, fără să compar păcatele lui (ale tatălui ) cu ale mele. Am învățat să accept decizia de dragul meu, pentru mine, nu pentru el”.
Prințesa Indiană, un ,,axis mundi” al Tarei, își dezvăluie uneori silueta întunecată, gravă, punând stăpânire pe jumătatea ei de cer, alteori se înfățișează luminoasă, învăluită într-o strălucire portocalie în lumina dimineții. Prințesa își arată chipul cu creștetul mângâind norii.
„Prințesa mă bântuise” – scrie Tara, privind muntele, într-o primăvară, după ce devenise Dr. Westover, la Cambridge. ,,La început, vocea ei fusese blândă, ademenitoare, dar când nu răspunsesem, când rămăsesem departe, se transforma în furie (…) Așa trăise ani de zile în mintea mea, o zeitate a disprețului. Dar când am văzut-o acum, cum veghea peste câmpurile și pășunile ei, mi-am dat seama că nu o înțelesesem. Nu era supărată pe mine că plecasem, pentru că plecarea făcea parte din ciclul ei”.
În finalul cărții, Tara mărturisește că „suntem cu toții mai complicați decât rolurile care ni se atribuie în poveștilșe spuse de alți oameni”, încercând să justifice dificultatea „de a-i fixa pe hârtie” pe cei pe care îi iubește și de a cuprinde tot ce a trăit în paginile unei cărți., Iulia Stîngă
Comentarii recente