Tocmai pentru că romanul Donnei Tartt a reprezentat o controversă în literatura contemporană și a dezlănțuit un val masiv de critici, dar și de aprecieri, nu am ezitat pentru o secundă să îl citesc. „Sticletele” a fost un fel de magnet literar pentru mine și m-am simțit intrigată de multitudinea de păreri contradictorii, dar și de numărul oarecum intimidant de pagini. Cu toate acestea, am putut devora literalmente povestea abia la începutul carantinei, când am reușit, după mult timp, să mă eliberez de orice fel de distragere și responsabilitate.
Celebra carte câștigătoare a premiului Pulitzer capturează în rândurile sale complexitatea impresionantă și nebănuită a vieții și a naturii umane, surprinsă de Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani care supraviețuiește ca prin minune unei explozii neașteptate într-un muzeu de artă, în care își pierde mama și devine, fără să își dorească, posesorul unui tablou celebru – „Sticletele”, al pictorului olandez Carel Fabritius.Pasajele în care Theo rememorează imaginea idealizată a mamei sale conturează intensitatea relației dintre cei doi, pe care doar Donna Tartt o putea reda atât de fidel prin cuvinte. Moartea acesteia reprezintă pentru Theo o linie despărțitoare, care îl separă cu brutalitate de cea mai iubită ființă, a cărei amintire îl va urma asemenea unui ecou pentru tot restul vieții.
Cum era posibil să-ți fie dor de cineva așa cum îmi era mie dor de mama? Tânjeam atâta după ea, încât aș fi vrut să mor: o nevoie fizică, materială, ca de aer sub apă.
Scena exploziei pune accentul pe descriere și evidențiază meticulozitatea cu care autoarea combină trivialitățile realității cu propriul univers fictiv. Imaginile vizuale create de aceasta sunt vibrante, chiar marcante și te poartă negreșit alături de Theo prin labirintul destinului său haotic. Deși are caracterul unui bildungsroman, cartea poate fi privită și ca un manifest împotriva superficialității, care ne reamintește să privim dintr-o altă perspectivă, să căutăm o semnificație în tot ce ne înconjoară și să valorificăm fiecare moment, fiecare senzație, fiecare obiect – oricât de insignifiant ar putea părea. Pe parcursul celor o mie de pagini, dragostea pentru artă și solemnitatea acesteia se unesc cu profunzimea aproape neinteligibilă a firii umane. Schimbările tumultoase de peisaj din viața lui Theo contribuie la devenirea acestuia, îl ajută să se regăsească pe sine, să înțeleagă și să accepte moartea, să-și confrunte demonii și să descopere grandoarea imortalității, prizonieră într-o lume efemeră.
Și chiar în clipa când murim, când ne ridicăm din materia organică și ne afundăm înapoi, ignobil, tot în ea, este o glorie și un privilegiu să iubim ceea ce Moartea nu poate atinge. Căci, dacă acest tablou a fost urmărit de dezastru și uitare de-a lungul timpului, la fel de statornic l-a urmat și iubirea. În măsura în care este nemuritor (și este), reprezint și eu o mică parte, ardentă și imutabilă, din această imortalitate. El există: și continuă să existe. Iar eu adaug propria mea iubire la istoria oamenilor care s-au îndrăgostit de lucrurile frumoase, care le-au scos din foc, au răscolit după ele când erau pierdute și au încercat să le salveze, chemând cu ardoare din rămășițele timpului către următoarea generație de iubitori ai frumosului și mai departe.
Trecerea timpului în „Sticletele” este naturală, autoarea insistând asupra momentelor definitorii pentru evoluția personajelor, acordând o atenție deosebită detaliilor care conturează caracterele și poveștile acestora. Ritmul narațiunii este firesc, pe alocuri lent, tocmai pentru a putea trăi și simți alături de personaje; pentru a le putea observa dezvoltarea în „timp real”, pentru a le analiza fiecare gând, trăire, emoție.
Comentarii recente