Delicată prin poveste, deja cunoscută multora, premiată și răsfățată, cartea prin care Veronica D. Niculescu își face debutul ca romancieră, „Spre văi de jad și sălbăție” este povestea unui suflet excizat, disecat și analizat cu atâta discretă gingășie, încât… nici nu pare a sângera. Abia când închideam cartea, în urma ultimei pagini parcurse, m-a lovit sălbatic, la fel ca izul ierbii sub genunchii jupuiți ai omului care a căzut ori s-a împiedicat și a alunecat, amărăciunea poveștii. Deconstrucția circulară a iubirii mitice. A acelei Iubiri… la care visăm de mici, la care sperăm toată adolescența, care ne trădează, toată viața. Îmi vin în minte două asocieri-avertisment: Ileana Vulpescu („Dragostele ăle marii/Țin la drumuri ca tâlharii/Dragostele ăle mici/Priponite-s de uluci”) și Francesc Miralles („Iubire cu i mic”)… Tot romanul Veronicăi D. Niculescu este un răspuns la acest avertisment sau poate la gândul cu iz retoric al lui Iona (din piesa soresciană) cum că „ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul”. Triplul fir din care e toarsă povestea de iubire e aproape ucigaș… Subintitulat „Adevărata poveste a unei false prințese”, romanul funcționează ca o oglindă deformată, distorsionând atât visurile, cât și realitățile. Miranda/Mereu da Flor, protagonista, oscilează mereu între lumi: agape, philia și eros se întrețes fermecător și teribil de trist deopotrivă. Un prim fir, ca al unui basm versificat, proiectează iubirea în atemporalitate, acolo unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin”, într-un discurs ce-mi amintește de Nedelciu („Nora” sau „Balada zânei de la Bâlea-Lac”), ca un avertisment: nu ne este dat, în sensul ei pâmântesc, o astfel de experiență. Pentru a vorbi senin despre marea dragoste, e nevoie de un basm. De o poveste dulce, să cauterizeze răni, să liniștească valurile suferinței. În povestea delicată, iubirea din basm există. În lumea sălbatică a paradisului copilăriei Mirandei, nu există decât avertismente. Copila refuză aproape organic maturizarea: intuiește rănile, intuiește pierderea, intuiește compromisurile fără sfârșit ale existenței. Povestea propriilor părinți e un demn exemplu a cum se transformă totul în proza cea lungă a marii iubiri… „Mă rugam să nu cresc, fiindcă știam urâțenia marelui, intuiam o hidoșenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile.” Universul copilăriei e microscopic: scara la care trebuie trăite evenimentele, încât să nu aducă suferințe, scara la care poți povesti cu delicatețe, încât să poți dezvălui, strat după strat, meandrele propriului suflet. Aveam, de multe ori, citind-o, senzația că m-am pierdut pe coclaurii interiori ai primei mele iubiri, ai primei mele suferințe din dragoste. Mă regăseam și înțelegeam unde duce scriitura, ca și cum mi s-ar fi oferit, în mod nesperat, un bilet de intrare către sufletul celei care scrie. Rareori mi-a fost dat să văd (și nu vorbesc doar despre subtilitatea stilistică, despre finețea detaliului și despre îndemânarea lingvistică) o frază atât de năucitoare în delicatețea cu care, iată, se dezvăluie, în poveste, pentru a se contopi cu ea, un scriitor. Greu de spus, mai ales dacă mă refer la a treia parte a poveștii, la maturizarea dureroasă, ca într-o deconstrucție de basm, ca într-un „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” modern, unde se termină personajul și de unde începe omul real. De obicei, vălul opac de ceață stă între carte și scriitor și le deconstruiesc cu relativă ușurință tertipurile, strategiile narative, nu mă pot abține (deformare profesională) de la a mă gândi la aspectele de ordin „poietic”. În cazul acestui roman, sunt atât de bine ascunse… la fel cum se ascunde albastrul sub aripile gaiței sau „marea/ meduzele când plimbă sub clopotele verzi”. Povestea are final deschis, pentru că e aproape palpabilă fluiditatea sufletească, pulsul suferinței e prea la suprafață… Mi s-a părut de o intimitate năucitoare, o asemenea carte-confesiune încifrată, încât aproape m-am sfiit să scriu despre ea, ca și cum, punându-mi reacțiile pe hârtie, aș fi riscat un act de impietate față de scriitoarea care mi-a făcut, prin poveste, darul unei proze feminine de un rafinament senzitiv și stilistic desăvârșit.
Comentarii recente