Era o dată o fetiță pe nume Lizuca. Îi murise mama, dar tatăl ei era foarte atașat de ea și o iubea mult. Toate acestea s-au schimbat când tatăl Lizucăi s-a recăsătorit. Mama vitregă nu o iubea pe copilă, deoarece, crescută fiind de bunicii ei de dincolo de dumbravă, fetița i se părea cam prost-crescută. Acesta era și motivul pentru care decise că Lizuca nu își va mai vizita bunicii niciodată. Servitoarele se purtau urât cu fetița. Lizuca nu avea pe nimeni… Singurul prieten pe care îl avea era un prieten necuvântător, Patrocle, cățelușul ei.

Într-o zi, o servitoare a certat-o și a bătut-o rău pe fata care, nemaiputând îndura, a fugit de acasă împreună cu Patrocle.

Intrând în dumbravă, Lizuca și-a amintit să presare o dâră de cenușă pe drumul pe care-l parcurge, spre a nu se rătăci, tocmai datorită poveștilor care i se spuneau seara, la culcare, de către bunica ei.

Venind noaptea, și Patrocle (care a mirosit urmele unui animal) îndreptându-se spre o scorbură, Lizuca l-a urmat, s-a culcușit în scorbură și a adormit, știind că o va păzi câinele. Dar scorbura era vrăjită. În visul ei, fetița văzu dumbrava parcă prinsă sub vraja unei zâne bune, cu multe animale și alte zâne ce îi înconjurau.

De dimineață, porniră din nou la drum și au ajuns, în sfârșit, sănătoși și întregi, la bunici.