„Refugiații”, de Alan Gratz. în lectura Deliei Maier

O carte pe care o tot recomand spre lectură copiilor și adolescenților.

„Refugiații” este povestea a trei fire de întâmplări împletite, însă fără „coaseri cu ață albă”, urmărind destinele a trei copii, alături de familiile lor, în trei contexte diferite: Holocaustul, Cuba anilor ’90 și Siria celui de-al doilea deceniu al secolului nostru. Notele comune ale poveștilor succesive (nu am să dezvălui, bineînțeles, articularea internă a discursului narativ, las bucuria descoperirii și descoperitorilor) sunt date de accentul pus asupra destinului infantil și asupra percepției pe care copilul, de fiecare dată protagonist și martor al curgerii istoriei ce se construiește și cu/prin el, o are despre tăvălugul marilor evenimente. Copilul ca refugiat (politic, fie că este surprins de conflagrație, fie că familia decide că regimul este de nesuportat) este un motiv literar mai puțin urmărit în scrierile pentru copii și adolescenți, iar cartea lui Gratz cucerește prin sensibilitate, prin simplitatea austeră a narațiunii care privilegiază astfel analiza profundă a implicațiilor pe care fuga din fața mașinăriei opresiunii le are asupra sufletului de copil. E o carte ce nu se ferește de situații stinghere, de momente de cumpănă, de urâtul vieții și mă bucur că nu o face, pentru că astfel câștigă imens în potențialul reflexiv. Am citit-o cutremurată la început, cu sufletul înmuiat de poveste, apoi, mereu gândindu-mă la cumplitul efect pe care îl avem, ca oameni mari, asupra celor mici. Rareori istoria tine cont de ei și prea se obișnuiește a crede că un copil e în creștere, că va uita, că oricum nu are puterea deciziei… E o carte înțeleaptă și, pentru copii, o cale minunată de a-i ajuta să își dezvolte empatia. Aș fi vrut să nu întrerup lectura, dar cartea care a stat atâta vreme pe noptieră a trebuit să lase loc, de urgență, seriei Percy Jackson, seriei Malala (căci eu nu știam decât scrierea adresată celor mari) și altor vreo 20 de titluri cu care m-au adus în cercul lor de lecturi piticii mei de-a cincea. Iar romanul lui Gratz merita să îl citesc cu o atenție neîmpărtășită cu nicio altă carte, cu nicio altă poveste, „Refugiații” invitând pe cei mici (nu chiar mici de tot, așa, de la gimnaziu încolo) și pe cei mari deopotrivă la reflecție asupra locului și a raportului nostru cu lumea, cu ceilalți, cu felul de a judeca sau la reflecție asupra grabei cu care inventariem locuri, persoane, situații în cel mai de egoist/egocentrist mod cu putință. Să vă mai spun că povestea are o coda: afirmația autorului că își va dona o parte a veniturilor în favoarea copiilor refugiați, a acelor copii mereu invizibili istoriei?!