Deoarece nu am postat de Ziua Internațională a Pisicii, astăzi mă voi revanșa făcând o recenzie cărții „Pisicoteca practică a lu` Moș Pârșu” de T. S. Eliot, „răsădită în sol autohton de către Florin Bican”. Mi-a fost destul de greu să mă decid cu care carte despre pisici să încep, dintre toate pe care le am în bibliotecă. De ce mi s-au adunat atât de multe? Deoarece, de când am putut să articulez sunete, strigam după toate „țiți-le” pe care le vedeam, iar de când am învățat să negociez, le-am promis alor mei marea cu sarea, numai să-mi ia un ghemotoc pufos. Mama, convinsă că nu putem ține un animăluț în apartament, m-a consolat cu o mulțime de volume tematice, unele răsfoite, altele citite și câteva recitite. Printre cele cu pagini îndoite de atâta parcurgere se află și magica Pisicotecă, cu versuri amuzante și ilustrații atrăgătoare.
Prefața conține o explicație a domnului Bican despre „Cum și de ce am tradus în limba română Pisicile lui T. S. Eliot”. Se pare că traducerea a durat nu mai puțin de… treizeci de ani. Da, ați citit corect. Asta m-a pus pe gânduri: înseamnă că o lucrare artistică valoroasă cere timp îndelungat. Autorul variantei românești a căutat „spiritul” limbajului pisicesc, jucându-se cu textul, derulându-i firul, așa cum pisicile însele derulează în joaca lor ghemul de ață.
Primul text din carte, și anume „Cum pui nume la pisică”, cuprinde un mare adevăr, exprimat într-un limbaj familiar: „Să-i pui nume la pisică, băi nenică, e un chin”. Mi-am dat seama de asta când, după ani de insistențe, am primit acum o lună un pui de persană. Am oscilat între zeci de nume, toate atrăgătoare, dar niciunul potrivit. Am revenit chiar și la acest text, care m-a făcut și mai indecisă. Fiindcă pisica trebuia să fie numită cumva, am botezat-o Hugo (nu după scriitor, ci după hamsterul rârâit din cartea „Pongwiffy”, de Kaye Umanski, un volum drag mie.)
În carte sunt apoi versificate pățaniile mai multor pisici, mai leneșe, mai îndrăznețe sau mai vioaie. De exemplu: Moș Matusalem e un motan bătrân, respectat de tot satul, care nu face altceva decât să doarmă toată ziua. Lingeblide și Labătristă sunt niște motănei care au „un renume un pic cam prea mare pentru doi amărâți de motani”, iar Bâzdâc e fiara care trăiește în metrou, un adevărat „motan beton”. Aș mai adăuga pe „Tușa Tina Trândăvina”, care „ziua face pe felina”, pe Taramtamtigru, „motanul dobitoc”, „tare nasol” și „fițos”. Cred că ați observat și voi inventivitatea verbală a autorului, care nu traduce pur și simplu, ci „transplantează” versurile în lumea pisicilor românești. Deși am recitit cartea cu mare atenție, nu este o singură felină care să semene cu „motă” al meu. La început, am crezut că e din vina faptului că aproape toate pisicile descrise în carte sunt „de stradă”, însă m-am convins apoi că, asemeni oamenilor, fiecare vietate are o personalitate diferită. Florin Bican reușește în mod cert să re-creeze, pentru cititor, aceste firi de feline.
Dacă vă sunt dragi pisicile, dacă simțiți poezia, dacă vă place limbajul dezinhibat și jucăuș, nu se poate să ratați cartea de versuri la alchimia căreia au contribuit deopotrivă T. S. Eliot și Florin Bican. Andrada Trempe, clasa a 7-a, Școala Gimnazială „Oltea Doamna”, Oradea
Comentarii recente