Petru Creția, „Luminile și umbrele sufletului”

„Luminile și umbrele sufletului”, de Petru Creția, este cartea care îl aduce pe cititor către limpezimea din el însuși, întorcându-l, așa cum promite autorul în dedicația din deschidere, dinspre „zarva înverșunată a vieții” către ființa interioară, „complicată și ambiguă”, „chinuită și vulnerabilă”, dar mai ales adevărată. Orgoliul autorului este de a descifra nuanțele sufletești, de a surprinde în mod estențial trăsăturile caracteriale, cu convingerea că singur adevărul despre om îi poate aduce acestuia fericirea. Textul este, deci, un îndreptar moral menit să ne arate structurile de adâncime ale sufletului, călătorie în care lumina și umbra se cheamă reciproc.

Textul discută 34 de calități și defecte umane în tot atâtea capitole scurte și seducătoare prin scriitura puternic infuzată de stilul intimist, aproape memorialistic – deși fără referirea la autobiografie –, care se dezice de ancora teoretică ce ar fi îngreunat textul prin trimiteri inutile. Eseul curge lin, urmărind gândul și, evident, convingerile lui Creția despre om. De aceea trimiterile către studii conexe sunt reduse la minimum, iar structurarea pe care o astfel de tematică ar putea-o presupune este refuzată.  Se discută deci tihnit despre demnitate, ticăloșie, tiranie, cinste, vrednicie, cuviință, prostie, mediocritate, dreptate, adevăr, calomnie, intoleranță, blândețe, răbdare, încredere, dezamăgire, suferință zadarnică, văicăreală, curaj, speranță, tristețe, bucurie, plăcere, nepăsare, falsa conștiință. Punctele de vedere curg lin, chiar negând crezuri mai vechi, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul tristeții pe care Creția o percepe acum diferit față de ceea ce afirmase în Norii.

Nimic din ce-i al omului nu îi repugnă lui Creția, nici măcar plăcerea corpului, căci a te dezice de trup și a invoca exclusiv supremația sufletului înseamnă a nu înțelege că „trupul și sufletul sunt două fețe ale aceleiași realități, așa cum spațiul și timpul sunt spațiu-timp”. Convins de imposibila separare, Creția își termină expunerea prin identificarea cruzimii drept răul suprem în lume, având întipărită în minte, așa cum se deduce prin lectură, experiența totalitarismelor din secolul trecut. Căci, crede Creția, când în segmente întregi de populație cad victime ale cruzimii „ne aflăm în fața instituirii deliberate a infernului terestru. Și cred că este lucrul cel mai cumplit care i se poate întâmpla unui om”.

Ramona Jitaru, profesor, Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău