Titlul cărții: Nu sunt eu

Autorul cărții: Maia Morgenstern

Anul apariției: 2020

Locul apariției: București

Editura Litera

Număr de pagini: 192

Când ai în mână cartea a cărei primă pagină poartă autograful autoarei, cu cerneala neuscată încă, degetele freamătă și se agită incontrolabil, pentru a răsfoi cât mai repede, pagină cu pagină, povestea… Nu orice fel de poveste, ci una destinată lectorilor inițiați, căci, așa cum avertizează autoarea ab initio, volumul conține „lucruri foarte personale”, „lucruri secrete”, dedicate doar „oamenilor care ar înțelege”…

Actul scrierii memorialistice (început la data de 12 aprilie 2014 și încheiat cu însemnările din 25 februarie 2020) se dovedește, la fiecare pas, nu doar un exercițiu catharhic, ci și o încercare aproape metafizică de reconectare cu bunicii și rudele de dincolo.

O însemnare din 29 aprilie 2019 demonstrează temperamentul sangvinic al autoarei, preferința pentru verticalitate: „Merg pe drumul meu, neînregimentată în niciun fel, consumându-mi nemulțumirile, sărbătorindu-mi bucuriile și triumfurile, acționând și reacționând în fața nedreptăților pe care le constat, la mine și la alții” (p. 15).

Perfecționistă, luptătoare, oscilând mereu între putință și neputință, autoarea se autocaracterizează astfel: „Eu, veșnic bântuită de dubii, contrazicându-mă tot timpul, niciodată sigură că am luat decizia corectă, răvășită de remușcări, mereu regretând ceva – ori spaima că am făcut prea puțin, ori reproșul că nu am făcut prea mult” (p. 17).

Niciun rând nu trădează recurgerea la compromis, nicio idee nu se vrea încătușată, în ciuda consecințelor inerente: „Voi spune ce gândesc, fără să insult pe nimeni, fără să jignesc sau să ameninț. Nu știu dacă am întotdeauna dreptate. Dar am dreptul să-mi spun adevărul” (p. 27).

O însemnare din 7 iunie 2019 ne trimite în copilăria autoarei și recompune, din dialoguri și descrieri fidele, atmosfera ludică din fața blocului, cu certurile gălăgioase ale copiilor, cu ierarhiile specifice vârstei: „Cine avea minge era… ce mai… șef! Dicta regulile jocului. Decidea ce joc se joacă. Când și cine joacă. Le făcea și le desfăcea pe toate, împărat era, numai să nu se supere și să plece cu mingea” (p. 131)

Mărturisirile vieții de actor, neajunsurile artiștilor, frustrările generate de repetițiile obositoare și solicitările epuizante ale regizorilor – toate conturează o viață plină, dar pentru care autoarea este permanent recunoscătoare.

Recunoștință – iată cuvântul-cheie extras câștigător la tombola cuvintelor potrivite.

Nu sunt eu, un titlu în antifrază… Autoarea expune chiar mai mult(e) decât și-ar fi propus inițial, într-o încercare autentică – dar fragilă, riscantă – a (auto)dezvăluirii.

Finalmente, asumându-mi o fărâmă din personalitatea jucăușă, dar puternică, a autoarei, îmi dăruiesc un răgaz: „îmi iau timpul să  mă gândesc și să mă răzgândesc la ce vreau.” (p. 157)

maia.jpeg

Colegiul Economic „Ion Ghica” Bacău