Mircea Eliade, Memorii, Editura Humanitas, 1991;

Volumul ”Memorii”, autobiografia scriitorului Mircea Eliade, ne oferă ocazia de a-l cunoaște pe Eliade copilul, elevul, adolescentul, studentul, îndrăgostitul, profesorul, istoricul și filozoful.
Povestindu-ne despre prima guvernantă, al cărei neg aflat deasupra buzelor îl irita groaznic, despre pasiunea pentru zoologie insuflată de profesorul Nicolae Moisescu, despre studenții săi fideli de la politehnică, teologie și medicină și despre multe altele, Mircea Eliade pare totodată liric și frenetic, pretențios, de o discreție timidă, fără grandoare.
Tânărul pianist îndrăgostit de chimie suferea, într-un chip atât de neînțeles, pentru simplul fapt că trecea timpul și, trecând, ceva din el, esențial, se risipea, iremediabil. Voia să citească tot și visa să poată scrie despre toate. Miopia sa galopantă nu l-a împiedicat să ne arate că, uneori, cărțile sunt mai vii decât oamenii. Prin înțelepciunea sa filozofică și teologică, Eliade ne face să înțelegem că „sacrul” nu se deosebește de „profan”, că „fantasticul” se camuflează în „real”, că lumea este ceea ce se arată și totodată un cifru. Dojenit și ironizat pentru preocupările lui exotice, descifrează secretele religiilor, revelând astfel misterul propriei sale existențe. Descoperă, în cele din urmă, cine este și ce este, așa cum îi place să fie, de ce i s-au întâmplat toate câte i se întâmplaseră, de ce l-au pasionat pe rând substanțele, plantele, insectele, literatura, filozofia, religiile.
Mircea Eliade se stinge în aprilie 1986, cu o carte în mână, trecând într-o altă existență. ”În toate societățile tradiționale, spune Eliade, moartea nu e considerată sfârșitul absolut al existenței umane, ci doar un ritual de trecere către un nou mod de a fi. Se poate spune că moartea constituie cea din urmă experiență inițiatică, datorită căreia omul dobândește o nouă existență, pur spirituală.”
Citind ”Memorii”, entuziasmul meu n-a mai cunoscut margini. M-am regăsit aproape pe de-a-ntregul în copilăria și adolescența lui Eliade. Ca și el, timidă, mioapă, devorată de o curiozitate precoce și necuprinsă, parcă mă aflu închisă într-un bob uriaș de strugure în lumina pală ce mângâie hârtia crem pe care sunt înșiruite cuvintele parcă disperate să capete un sens în conștiința mea, în existență, în suflet. Ca și el, am înțeles că trebuie să mă bucur de orice clipă, că sunt daruri pe care nu le primești de două ori, că într-o zi aș putea regreta tot ce n-am făcut și n-am trăit acum, când toate mi se par posibile.
”Atena m-a răscolit până în adâncuri. În fața Parthenonului, m-am trezit deodată că-mi vine să plâng și, de rușine, m-am plecat repede și am început să caut în jurul meu, ca și cum aș fi pierdut ceva. Am descoperit o floricică măruntă, cât bobul de linte, de un albastru-pal decolorat și am smuls-o cu emoție, am presat-o în carnet, hotărât să nu mă despart niciodată de ea. Și astfel am putut privi înseninat Pharthenonul.”
Am regăsit în fiecare pagină seninul acela albastru pe care scriitorul l-a descoperit și l-a prețuit în mărunta floare de la poalele cetății ateniene.
Andreea Daniela Bondor, clasa a XI-a
Colegiul Național ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți