Romanul ”Un erou al timpului nostru”, scris de M.I Lermontov, figură importantă a romantismului rus, este structurat în cinci povestiri. În prima parte, Lermontov povestește prin intermediul lui Maxim Maximâci, tovarășul său în drumul cu poștalionul dinspre Tiflis, aventurile celui pe care în final a ajuns să îl numească ”erou”, deși l-a văzut doar o singură dată în viață. În cea de-a doua parte, este oglindit sufletul lui Peciorin prin propriul său jurnal.
Ne este prezentat un bărbat cu o minte ascuțită, neîngrădită de norme, imoral, orbit de vanitatea satisfăcută prin nefericirea altora. Aceasta a fost prima mea impresie, dedusă dintr-un episod în care tânărul, îndrăgostit de o frumoasă cercheză, o răpește și o amăgește cu daruri scumpe. Când fata ajunge însă să îl iubească, el devine tot mai rece și mărturisește fără niciun resentiment că s-a plictisit de ea. Ca urmare a neglijenței sale, tânăra moare înjunghiată. De asemenea, într-un alt episod, el seduce o nobilă rusoaică de această dată, pe prințesa Mary, doar pentru a-i face în ciudă prietenului său Grușnițki, ca în final să îl ucidă pe acesta dintr-un orgoliu prostesc, iar tânăra să intre în depresie întrucât refuză sa o ia de soție.
Într-un cuvânt… un monstru. O impresie pripită de altfel, căci, după ce am parcurs gândurile revărsate din sufletul său, respectiv din jurnalul propriu, am realizat că există o explicație pentru comportamentul său, iar eu m-am trezit admirându-l fără să-mi dau seama. Punându-și cu sinceritate sufletul pe tavă în tinerețe, a trecut prin niște experiențe care l-au rănit. Asta l-a făcut cinic și batjocoritor. Peciorin se aruncă în experiențe care-i pustiesc sufletul, distrugându-l nu numai pe el, ci și pe cei care-i stau prin preajmă.
Suflete inocente, firave, ce radiază de bunătate, sunt aruncate de soartă într-o cușcă cu lei ce încep să le sfâșie – așa văd eu societatea descrisă de Lermontov.
Interesant este că, după ce ne-a prezentat lumea așa cum este ea, în sufletul lui Peciorin încă mai găsim adânc înrădăcinată o boabă de sensibilitate, născută din credință. El alege să deschidă o unică fereastră prin care își mai poate salva sufletul.
În acest roman autorul alcătuiește portretul unei societăți vicioase, decăzute, în care prea mulți oameni renunță la bunătatea sufletului lor pentru a se încadra într-un mediu în care legătura cu Dumnezeu devine tot mai amară.
Muntean Andreia, clasa a X-a
C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
Comentarii recente