Cristina CHIPRIAN
Mihaela Grădinariu, Oglindă pentru spaimele luminii, București, Editura Eikon, 2020
Conotația simbolic religioasă și cugetarea – ce rezidă în funcția metalingvistică a termenului popular bisericesc – marchează volumele Mihaelei Grădinariu, dezvoltând sensuri multiple, cu efect deconcertant. Noul volum al poetei se structurează în mai multe subdiviziuni, specificând câteva dintre componentele universului său liric.
Cu valoare de artă poetică, primul text al secțiunii „Cuvântul, vită de povară” marchează efortul creator supralicitat, având ca efect deprecierea limbajului – ce pare a servi unei cauze pierdute, unei intenții inconsecvente în exprimarea de sine („mânat mai mereu, înlăuntru, afară”). Între expresia esențială (plânsul Domnului) și silabele goale (vorbe fără scuturi) cuvântul își pierde puterea de a evoca, pierde semnificațiile și produce pagube universului, în alcătuirea sa divină. Epopeea cuvântului este urmărită și în textul următor, centrat pe relația disfuncțională între învelișul sonor (haină de gânduri, aruncată-n tranșee) și gând „păgubaș de culori”, un fel de veșmânt second-hand aplicat ideii personalizate. Pentru a scrie poemul-joc creatorul trebuie să se-mprumute „de sus, de jos”, ceea ce readuce în atenție arghezienele „slova de foc și slova făurită”. Poemul se maturizează greu, așteptându-și rochia de bal (ceea ce presupune dramatica întârziere a comuniunii).
A doua secțiune – „Canon și ispită” – împrumută imaginile Golgotei: „cu muchii zdrențuite-n rime/ călătorim…înspre icoane”; „timp dat de-a dura de poeți și de hoți”. O iubire purtată ca aură sanctificatoare modifică datele inițiale ale ființei: „Dimineața mă mușcă de mână, sătulă”; „Orologiul lihnit, sub privirile goale,/ Toate morțile în apă revarsă”; „Sora Moarte râde…”. Periplul între cer și pământ degradează omul prin „transfuzii de uitare, de stihii și țărână”, anulând „îmbrățișarea zadarnică, de foc și mir”, într-un timp „dezbrăcat de prezentul incert”. Rătăcirea răsună în consoane și vocale, asociind simbolurile corupte. Realitatea și cuvântul își pot ține locul („Dă-mi mâna, dă-mi măcar cuvântul mână”). Imaginea botezului cu apa înmulțită de ploi, a unui botez care dă nume lucrurilor refăcute, compensează etapele de cădere. Redenumirea istovește dicționarul ilustrat în lume. Cuplul se află în continuare dincolo de porțile zăvorâte ale edenului, între viață și moarte.
Secțiunea a treia, „Colind păgân”, aduce sonorități și profunzimi folclorice („Lerui fără vreme-n timp/ Printr-o biblie mă plimb/ Înger înghițit de nimb”). Condiția umană, marcată de limitele tragice, conotează deruta, „viața nouă și scumpia”. Efigii ale lumii creștine sunt adunate pentru a răstălmăci nașterea și învierea („Crăciun descolindat în depărtare”; „Între noi, o noapte nouă…Rai și iad îngemănate”).
Secțiunea a patra, „Poeme cu tunică și fireturi”, conține două poeme inițiate în oglindă: Orașul se-nchircea ca un poem – Poemul se-nchircea ca un oraș. Toponimele invocă dulcele târg moldav, proiectat în istoria modernă. Secțiunea a cincea, „Șarpele orb” readuce proiecția omului trudind întru dumnezeire: „Sufletul e un verb la timpul trecut./ Pe un drum fără vină ne-ntrecem la fugă…Nimic și nimeni”. Omul se mântuie prin bunăvoința divină, căci „Dumnezeu se copilărește din nou…Adam și Eva aruncă-n sus cu mere”…Rescriind, pe genunchi, un poem cu halou.”
Secțiunea a șasea, „Povestea – singura mea viață”, readuce în discurs condiția omului și a creatorului: „Sunt un vers mimetic, Doamnă Moarte…Sunt, azi, un vers înfipt într-o placentă…o naștere la care ești prezentă”. Discursul poetic dezvoltă imagini ale cuplului terestru: „Deasupra noastră, cerul-subterană/ Ne arvunește cu-nchisori-pereche”; „Fiecare zi e o duminică nouă”; „Tăiem cerul cu o sfoară subțire…Copiii timpului, golași,/ Cerșetorind lumină lină”.
Evoluând printre simboluri ale credinței și tăgadei, ale căderii și dumnezeirii, omul își recapătă conștiința de sine, conștiința nașterii emblematice („În curând, aici mă voi naște dintr-un fluture orb./ Timpul stă ghemuit într-un punct de mișcare”). Lumea se reface prin Cuvânt („Apocalipsele promise rătăcesc între ziua a treia și-a patra./ Dumnezeu îmbracă totul în cuvinte de-a gata”).
Comentarii recente