Mersul prin iarba necosită, Andrei Zanca

Cristina CHIPRIAN

Andrei Zanca, Mersul prin iarba necosită, Iași, Editura Junimea, 2020

Noul volum al lui Andrei Zanca exersează în continuare trecerea între concret și abstract, între alunecare și adâncire, între realitate si aspirație. Privirea cercetătoare caută de jur împrejur, în timp ce privirea emergentă caută abisul interior. Pornirile evoluează asincron, evidențiind libertatea universului de a se regrupa și de a deveni. Puii din cuib sparg coaja oului, deși în martie zăpada încă nu s-a topit.

Structurile aparente ale universului devin manifeste, trăiesc în paralel cu trecătorii prin lume. Bezna își trăiește disperarea trecerii prin timp, drumul așteaptă să fie străbătut pentru a exi sta, umanitatea are nevoie de Altul pentru a fi. Opusul dialectic lărgește sfera cunoașterii prin multiplicarea adusă de negație. Lumea se dezvoltă pentru a îndepărta tot ceea ce îi stă împotrivă.

Volumul configurează rafinat dansul afirmațiilor și negațiilor, asociat unor concepte îndelung dezbătute: a iubi și a muri – combinație fatală pentru condiția umană, care se definește prin dorința de a iubi; detestare și nepăsare – concepte negative ce tind să se suprapună; a uita și a omagia – două reacții în succesiune comică (Și vine o zi de vară).

O altă alunecare subtilă abordează poetul, interogând despre dilema identității de sine: nonsensul afirmației „sunt primul dintr-o generație care nu mai vorbește românește”. Logic, este o aparență care nu se mai leagă de nicio esență. Sau tocmai de aceea se leagă, pentru că își dă silința de a o nega. Iar focul arzând într-un cămin de marmură, la televizor, este totuși soarele.

Aventura ființării și a cunoașterii compune universul imaginar al textului și universul stilistic al secvenței. Rostiri gnomice își manifestă lirismul în preajma gestului cotidian: gândurile pot fi îngeri ori demoni; drumul sfârșește, calea niciodată; înainte de înfiriparea timpului e nesfârșirea. Cuvintele-concept își deschid sensurile în vecinătatea evocării reale (copilul care știe totul fără cuvinte și provoacă ieșirea din text).

O viziune a grației divine – prelungirea vieții – ar corespunde obsesiei prelungite în fața morții, manifestare pentru care oamenii sunt nepregătiți. Ei poartă semnul propriei vini și a propriei spaime (Mersul prin lan). Restaurația unei stări de magie se petrece împotriva timpului care trece („ne reîntoarcem/ și noi câtă vreme cineva ne va aprinde/ nevăzut în noapte , o lumânare”). Trecutul este un complex disfuncțional, logic vorbind, din care timpul a evadat, „prefăcându-se în sentiment”. Dacă timpul nu te poate încătușa, rămâi totuși prizonierul propriei Zone interioare, cu viețuitoare care s-au înmulțit teribil – „oare ce se va întâmpla dacă se vor hotărî într-o zi să iasă din Zonă?”

Acest spațiu al spiritului ar trebui să fie un loc „neatins de nicio vină”, mai ales de vina de a fi ascultat de alții. De ceea debutul drumului către tine însuți coincide cu abandonul total din partea celorlalți. Bezna – prin urmare incertitudinea – indică apropierea țintei. Acolo, în acel punct terminus, licărul stelelor este letal, înaintarea viețuitoarelor necunoscute invocă sfârșitul (Orizont). Speranța funcționează ca auto-proiecție: „Au fost duși la apă dar nu li s-a îngăduit să bea…s-au stins acasă…Nimic nu a mai aparținut morții/ în contrapunctul de iarnă, la căderea de fulgi.”

1

Enunțul gnomic grefat pe imaginea sensibilă configurează texte de adânc lirism: uitarea se recunoaște prin compasiune; adevărul despre om este tocmai ceea ce el vrea să ascundă; deci „adevărul se va înfiripa firesc, ca de la sine”. Pe insula personală – care este însăși persoana – se importă timp „pe corăbii”, pentru a se obține oglindirea clipei finale – acea adevărată.

Arta poetică delimitează pașii dinaintea cuvintelor, din timpul trăirii poetice și urmarea efortului creator: starea de poezie, intrarea în această stare – care te apropie de moarte – , eșecul în a spune adevărul și combustia interioară, apoi pacea care restructurează tot ceea ce fusese anterior, interval în care răsună (victorios sau învins) arborele stins în pagină.

„Mersul prin iarba necosită” este o privire înapoi, adică spre interioritatea profundă, de unde mulți au ieșit în mod inconștient, de care mulți s-au dezis – loc și timp al compunerii de sine.