ulita.jpg

Volumul, pe tema copilăriei, mi-a plăcut deoarece este foarte frumos scris și foarte liniștitor. Dar mi s-a părut foarte greu de citit, pentru că firul narațiunii se pierde uneori în limbajul descriptiv. În ansamblu, a fost memorabilă, căci mi-a trezit dorul de vacanță, de Medeleni, de tandrețe, de a umbla pe străzi fără să-mi pese. Mi-a plăcut îndeosebi o frază: „și ulița, și bunicul erau bunicii unui râs de copil” (mi se pare că se desprinde ideea că bunicul și ulița, ambii l-au învățat pe băiat să fie fericit).

În povestirea „Bunicii”, ni se înfățișează o zi și o noapte din viața nepotului alături de bunica. El scria poezii, în timp ce bunici jucau cărți, iar bunica servea cafeluță și dulceață, aprindeau candela, apoi toți adormeau liniștiți. Următoarea, „Ulița copilăriei”, ne prezintă întâi satul, apoi toate ulițele lui și, la urmă, pe cea mai tăcută, de la marginea satului.

Ulița l-a așteptat pe nou-născutul familiei (fratele mai mic al povestitorului) și i-a fost loc de joacă toată copilăria sa. Ulița îl aducea din cer pe Moș Crăciun, ea îi găzduia jocurile cu ceilalți copii, după ce au mers la școală, și tot ea a fost cea care se îngrijorase pentru el când a plecat la război.

După război, povestitorul a revenit la casa părintească și a găsit acolo o nouă uliță, pe care râdeau alți copii…

„Vacanța cea mare” este o poveste de dragoste (prima a lui Dinu, 15 ani, pentru Ioana, pe care o cunoaște din întâmplare în livada moșiei, unde se aflau peste vară). S-au îndrăgostit, ținând-o tot într-o tandrețe, continuă, pentru tot restul verii. Tandrețea era uneori umbrită de clipe lungi de așteptare și de nedumerire. Dar, din păcate, Ioana (care avea 22 de ani) era deja căsătorită și „cuplul” imaginar a trebuit să se despartă. Dinu a plecat și el înapoi la școală, cu gândul tot la Ioana. Sper, pentru el, că și-a găsit altă prietenă.

„Cel din urmă basm” începe tot cu un episod din copilărie, în care Nuni și Suzica (surori) se joacă cu păpușile. Câțiva ani mai târziu, Sonia, verișoara lor, vine la Medeleni pentru a se recupera după tifos (boală gravă).

Ștefănel (fratele fetelor) a crescut și se gândește nostalgic cu Sonia (când era mic, era gelos că toată lumea o plăcea și că mama îi dăduse fetei camera lui; mai târziu, își amintește o întâmplare din livadă, când Sonia încerca, cu duioșie, să-l împace cu Nuni).

Întorcându-se din crâng, Sonia trece pe lângă Ștefănel, care călărea. Îl invită să ia ceaiul împreună, dar băiatul refuză, deoarece voia să se strecoare în liniștea nopții în livadă, ca să petreacă puțin timp cu prietenul lui, Zarzărul.

Sonia îl văzu în zori, întorcându-se din livadă și se întrebă pe unde umblase. Seara, după ce adormiră toți, Ștefănel plecă din nou la o întâlnire cu prietenul său, Zarzărul, dar, din păcate, începu o ploaie puternică. Sonia îl chemă să intre pe geam în camera ei și apoi îi potoli plânsul.

Ștefănel începu să își dea seama cât de dragă îi este Sonia și se întreba dacă nu cumva o iubea. Eu cred că și Sonia simțea la fel, pentru că, atunci când a citit o scrisoare de la mama ei, în care o întreba ce își dorește Ștefănel de Pași, aceasta se înroși. De aceea, ia decizia să plece acasă.

Întorcându-se de la târg, el o zărește pe Sonia în tren și rămâne doar cu amintirea parfumului ei de levănțică. Era vremea să se întoarcă la școală…