Aceasta e o carte câștigătoare a Trofeului Arthur. Ideea cărții a fost interesantă, dar, în același timp, și foarte trăsnită. Mi-aș fi dorit ca această carte să fi fost mai lungă ca poveste  și mai nuanțată ca detalii, dar am înțeles și că autoarea este cam în aceeași situație ca Ana Alfianu, adică a scos o carte în care este și scriitor și ilustrator și, astfel, începe o carieră de scriitor după ce s-a consacrat ca ilustrator de carte (de exemplu, „Povestea kendamei pierdute”, de Adina Rosetti ea a ilustrat-o. Și cartea aceasta este ilustrată tot de autoare!). Personajele cele mai îndrăgite de mine au fost Antonia și străbunica ei, deoarece i-au dat o învățătura de minte lupului să nu mai fure cuverturile făcute de cele două (ceea ce mi se pare o idee puțin neașteptată).

Mi s-a părut ironică alegerea numelui pentru Lup… îl cheamă „domnul Mielușeanu” (da! ce situație de fabulă, nu-i așa? e un lup în… haine… sau mai degrabă în nume de oaie, ceea ce te și derutează. Sau, mă rog, pe multe personaje din poveste le-a derutat).

Poate că nu v-ați gândit, dar acest lup are peste zece trofee, inclusiv premiul Nobel. Cum și pentru ce le-a primit…?! Mister total! Sau mai interesant…! Acest lup locuiește în cea mai mare clădire din tot Bucureștiul. Lupul este nevăzut, așa că se deghizează în cele mai neasteptate personaje (astfel că prezența lui pare să dea un nou sens expresiei „poker face” – știți la ce mă refer! Niciodată nu se arată cu adevărata identitate, niciodată nu iese la iveală decât pretinzând că e altcineva). Și, fără supărare, acesta este cel mai bun jucător de poker deoarece nu a pierdut niciodată. 

Invincibilitatea durează la infinit? Nu,… ci până în momentul în care Antonia și așa-zisa străbunică a fetei îi distrug recordul, exilându-l în inima unei păduri, deoarece dorindu-șe prea mult cuverturile făcute de Antonia și de străbunica ei, cade, ca toți lacomii, în capcană… Lupul nu era sigur cum să le ceară, cum să își îndeplinească dorința, așa că a pregătit un plan de furt. Domnul Mielușeanu este deci demascat de Antonia, fiind obligat să joace un joc de poker, în care fata va pune întrebări pentru a i se afla istoria, destinul personal al protagonistului dubios. Și așa, lupul nostru a ajuns în această situție oribilă, demascat și luat în râs, pentru prima dată în viața lui. Aceasta a fost povestea „Lupului jucător de poker”. 

Această carte ar putea semăna foarte mult cu “Scufița Roșie” deoarece Antonia, străbunica și domnul Mielușeanu îmi aduc aminte de basm și, mai mult, cele două trăiau într-o căsuță,  în timp ce lupul cel rău le pândea pe la ușă. Cumva, faptul că domnul Mielușeanu a furat cuverturile Antoniei mi-a adus aminte că în basm lupul care le-a mâncat pe Scufiță și pe bunica sa îl aștepta pe vânător sub cuvertură, în pat… Cartea este amuzantă și foarte frumos ilustrată și tocmai de aceea aș recomanda-o cu drag și altor copii.