„…ne-am aşezat apoi pe o bancă lângă un pârâu, mama a fumat liniştită câteva ţigări, iar eu îmi amintesc că, deşi eram ditamai lunganul de 16 ani şi aveam chiar şi o iubită mai mare ca mine, m-am jucat în albia pârâului, cum mă jucam în copilărie pe malul apei, adică îngropând sub apă tot felul de resturi, sticle, beţe, capace, şi punând semne din pietre, ca să regăsesc peste ani locul”.
Cartea aceasta, care nu e chiar un jurnal scoţian, ci, mai curând, unul scris, pe blog, din dorul de ţară, te impresionează prin simplitatea ei firească: nu e uşor să pleci, să iei cu tine nu doar mobila, făcută bucăţi, ci şi toate amintirile, adunate din fărâme. Porţi totul în gând. O carte despre emigraţie, adaptare şi inadaptare. Te întrebi dacă mai eşti „acasă” undeva.
Comentarii recente