Bruno are 9 ani și locuiește la Berlin, într-o casă cu cinci etaje, împreună cu familia sa. Existența băiatului este zguduită în momentul în care, din cauza avansării tatălui său, familia trebuie să părăsească Berlinul pentru a locui la Auschwitz, în proximitatea lagărului de concentrare. Contextul politic nu-i este explicat lui Bruno, toți din juru-i încercând să-l menajeze cu privire la atrocitățile locale, drept pentru care este lăsat să pronunțe în voie Out-With în loc de Auschwitz.
Deși nu înțelege de ce pe strada lor nu există copii și nici măcar alte case, de ce un profesor vine regulat să le predea lecții lui și surorii sale și motivul pentru care sute de bărbați îmbrăcați în pijamale cu dungi se întrezăresc de la fereastra dormitorului său, Bruno încearcă să se conformeze noilor rigori ale familiei. Viața lui anostă capătă sens când, plecat să exploreze împrejurimile, îl întâlnește pe Schmuel, un băiat evreu. Bruno rămâne consternat de paloarea și tristețea care umbresc chipul micului evreu, neînțelegând cum poate acesta să fie posomorât într-un loc plin de copii.
Deși gardul de sârmă îi împiedică să se joace, cei doi băieți ajung să petreacă zilnic timp împreună, discutând și clădind o prietenie autentică. Întovărășirea lor evidențiază o serie de antiteze dureroase. Egoismul nevinovat al lui Bruno iese în evidență când acesta i se lamentează lui Schmuel din cauza casei foarte mici în care locuia familia lui, o casă cu doar trei etaje. Băiatul se plânge că nu are prieteni și că este nevoit să învețe istorie și geografie, deși îi sunt pe plac literatura și artele. În contrast, suferința lui Schmuel, deținut în lagăr, este mai palpabilă și impune un simțământ al urgenței rezolvării ei. Cu toate acestea, Schmuel dă dovadă de empatie față de Bruno.
În pofida respectului pe care-l are față de părinți, Bruno simte că există multe lucruri în neregulă în familia sa: mama este tristă în permanență, iar tatăl este deosebit de secretos și foarte strict. Bruno observă diferențe fundamentale între ceea ce îi spune tatăl său despre evrei și ceea ce îi povestește Schmuel.
Treptat, fiul comandantului își uită cei mai buni prieteni din Berlin, exersează zilnic diverse forme ale generozității față de Schmuel și, mai apoi, face gestul suprem și ultim: îmbracă pijamaua în dungi și pășește alături de prietenul lui dincolo de gardul de sârmă ghimpată, într-o lume pe care și-o imaginase… altfel.
„Îmbracă haina care trebuie și te vei simți persoana care pretinzi că ești”, spune la un moment dat bunica lui Bruno.
Comentarii recente