Scriitoarea Barbara Wertheim afirma despre cărți că sunt „(…) cărăuşii civilizaţiei. Fără cărţi, istoria e mută, literatura nu are glas, ştiinţa paralizată, iar gândirea şi meditaţia suspendate.” Răsare astfel întrebarea: ar fi fost posibilă o dezvoltare culturală a umanității în absența lucrărilor scrise și dacă da, până la ce nivel s-ar fi putut realiza?
Un asemenea subiect este abordat și în colecția de convorbiri intitulată sugestiv „Nu sperați că veți scăpa de cărți” (editura Humanitas, 2010, în traducerea lui Emanoil Marcu), realizată sub coordonarea lui Jean-Philippe de Tonnac, dintre francezul Jean-Claude Carrière, cunoscut atât pentru romane și eseuri, cât și pentru contribuțiile sale în domeniul cinematografiei, și strălucitul autor italian Umberto Eco.
Puse față în față cu evoluția tehnologiei, ce ar fi trebuit să ne faciliteze viața, cărțile tipărite devin pretextul unor polemici, ivindu-se, totodată, neliniștea colecționarilor generată de întrebarea: vor mai exista în viitor cărți? Generațiile care au resimțit cel mai puternic trecerea de la o etapă la alta a dezvoltării tehnologice sunt cele care se îngrijorează în principal de modul în care noile gadgeturi ne pot afecta din punct de vedere cultural. Temerile sunt însă nefondate. După cum cei doi autori afirmă în capitolul „Suporturile durabile sunt cele mai efemere”, modificarea constantă a modalităților de stocare a datelor le face nepractice de-a lungul timpului. În contrast cu noile tehnologii, care au nevoie constantă de energie electrică, făcându-le reci, impersonale, cărțile pot fi ușor asociate cu natura prin materialele din care sunt obținute. Pe când tiparul nu exista, oamenii își exprimau ideile prin sculptarea lor în roci sau scrierea lor pe piei de animal. Astfel, cărțile pot fi privite ca o punte de legătură între planul spiritual, al ideilor oamenilor, și planul fizic, al spațiului și timpului în care apar, realizând totodată o legătură armonioasă între om și mediu. Un alt aspect este calitatea lecturii unei cărți tipărite în raport cu cea de pe un suport electronic. Contactul fizic cu paginile cărții contribuie la o apropiere nemijlocită cu ideile consemnate. Nu trebuie ignorat nici faptul că lumina artificială a ecranului poate afecta vederea, cu toate că un astfel de dispozitiv are avantajele sale, și anume capacitatea mare de stocare, astfel că nu e necesar să cari o valiză de cărți într-o vacanță pentru a avea de unde alege lectura ideală, căci toate volumele dorite sunt disponibile la o apăsare de buton.
Datorită experienței cinematografice a lui Jean-Claude Carrière, este ridicată, în același volum, și problema filmelor, care poate fi pusă în legătură cu afirmația conform căreia arta supraviețuiește în timp cu ajutorul unor suporturi durabile. Formatul ei face din a șaptea artă una predispusă la o dizolvare în timp. Numeroase filme dintre cele apărute la începutul secolului al XX-lea, când s-a realizat debutul acestei forme de exprimare a ideilor, s-au pierdut ori dacă au fost găsite, rolele de film erau în așa măsură degradate încât restaurarea lor a fost aproape imposibilă. Luând în considerare că decursul unui singur secol a avut un astfel de efect, este greu de aproximat în ce măsură vor putea fi disponibile filmele actuale peste alte câteva sute de ani. În schimb, în domeniul literaturii, s-au păstrat lucrări timp de mii de ani. Timpul care se așterne asupra cărților, le îmbogățește sensul. Jean-Claude Carrière afirmă în capitolul „Cărți care vor neapărat să ajungă până la noi” că „Fiecare lectură modifică desigur cartea, la fel și evenimentele pe care le trăim. O carte mare rămâne mereu vie, crește și îmbătrânește cu noi, nu moare niciodată.”, exprimând aici și conceptul de „selecție naturală” a cărților: nu toate supraviețuiesc, doar cele posesoare ale unor valori ce stârnesc interesul cititorilor.
Tehnologia nu este singurul „pericol” cu care se confruntă cărțile. Focul a fost primul lor dușman, lucru evidențiat de evenimentul distrugerii bibliotecii din Alexandria. În romanul „Sfârșitul lumii în alb și negru” de Theodore Roszak se invocă o întrebare ce poate fi valabilă și în acest caz: „Să presupunem că ai fi fost acolo când s-a inventat focul. Să presupunem că un geniu al acestei specii ți-ar aduce prima torță. Ce dar frumos! Dar să presupunem că ai vedea – chiar acolo – orașele ruinate, corpurile carbonizate, câmpurile de luptă arzând. Ce ai face?”. Cei doi autori aduc în discuție cenzura manifestată în timpul regimurilor totalitare, care includea arderea cărților considerate un pericol pentru sistem, afirmând că prin distrugerea câtorva exemplare nu se dorea stârpirea efectivă a operei, ci gestul avea „o înaltă valoare simbolică”.
Într-o lume aflată într-un continuu declin moral, o exterminare a cărților ar trebui să ne îndemne la o profundă reflecție asupra propriilor noastre decizii, căci nu nimicim niște simple bucăți de hârtie, ci o vastă colecție de idei, teorii, cunoștințe, însumând întreaga noastră istorie și evoluție ca specie. Distrugerea cărților se identifică într-o mare măsură cu distrugerea culturii, eliminarea a ceea ce ne definește, iar fără cărți nu suntem cu nimic diferiți de celelalte primate, căci la urma urmei și ele au învățat să-și creeze adăpost și unelte și pot comunica între ele cel puțin la un nivel minim. Iar dacă privim focul ca element purificator, dorindu-ne să „ardem” tot ce ne contura civilizația până acum pentru a avea parte de un nou început, ar putea oare efectul să fie cel dorit? Cum ne-am putea clădi o nouă cultură din temelii, când mințile noastre sunt atât de legate de ceea ce ne este deja cunoscut? Ar însemna o rescriere succintă a vechilor opere. O mare varietate de idei a fost deja explorată înainte, lucru ce nu are rolul de a ne limita, ci de a ne da un punct de pornire către o reflecție mai profundă. Absența valorilor materiale și spirituale create de omenire aduce cu sine un masacru la nivel mondial. O replică din capitolul final al romanului „Fahrenheit 451” al lui Ray Bradbury ilustrează ideea anterior menționată: „Ne vom întâlni cu o mulțime de oameni răzleți în săptămâna ce vine și în lunile și anii următori. Iar când au să vă-ntrebe cu ce vă îndeletniciți, voi să le răspundeți: «Ne aducem aminte. Pe acest tărâm vom învinge până la urmă. Și într-o bună zi vom ține minte niște lucruri astfel încât vom putea construi cel mai grozav excavator din istorie și vom săpa cu el cea mai uriașă groapă a tuturor timpurilor, în care vom îngropa războiul pentru totdeauna.» Și-acum, hai să mergem, pentru început o să construim o fabrică de oglinzi și n-o să fabricăm, timp de un an întreg, decât oglinzi, în care o să ne privim îndelung.”
Cărțile au fost, și vor rămâne, purtătoare ale unei sacralități incontestabile. Atâta timp cât vor exista oameni, vor exista și cărți. Pentru multe persoane, chiar și în această eră a tehnologizării, lectura este un viciu și indiferent dacă formatul lor se va schimba în timp sau nu, ideile vor rezista oricărui pericol extern.
Bejenaru Lenuța
C. N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți