Tema cărții este greu de stabilit, dar cred că povestea este despre puterea unei femei, despre supraviețuirea pe cont propriu.
Câteva cuvinte-cheie care să vă convingă să citiți ar fi: moarte, dor, familie, trib, animale, putere.
Mi-a plăcut foarte mult faptul că această carte ne arată cum se poate descurca o femeie și fără un bărbat lângă ea, chiar dacă acest lucru aduce cu sine și încălcarea unor interdicții ce ar ține de religia ei. Totuși, povestea este plasată într-o lume tribală, primitivă, altfel decât aceea în care trăim noi și în care mama și tata împart atât munca și efortul, cât și încercarea de a avea grijă de noi și de a ne oferi tot ce este necesar pentru a crește mari.
Povestea este inspirată din realitate, dar este destul de adaptată, bănuiesc pentru a o face mai ușor de primit de cititori. În centrul ei este Karana, o fată care locuiește într-un trib de oameni albi pe Insula delfinilor. Într-o zi, tatăl ei este ucis de către Aleuti și tot tribul este nevoit să plece, însă Karana se întoarce pe insulă, pe ascuns, deoarece frățiorul ei nu se urcase în barca cu care ar fi trebuit să părăsească insula respectivă.
Însă când s-au întors cei doi la mal, nu au mai văzut nici urmă din tribul lor, au trebuit să constate că au fost lăsați în urmă, părăsiți din neatenție și, astfel, au fost nevoiți să rămână acolo, în vechiul lor sat.
Și să încerce să își ducă viața cum pot, cum se pricep. Dar viața are adesea surprize crude: cu toate că fata se consolase cu a fi părăsită pe insulă, gândindu-se că măcar își are fratele aproape, că l-a salvat, la scurt timp fratele Karanei este ucis de o haită de câini sălbatici.
Astfel, Karana se trezește complet singură pe insulă, fără nicio ființă umană cu care să poată vorbi, fără nicio posibilitate de companie. Fata ia o decizie grea, arzând întregul sat părăsit și mutându-se pe o stâncă, unde este ferită de orice fel de pericol. Cu timpul, fata reușește să își facă un adapost, se împrietenește cu vidrele, apoi cu șeful haitei lor, apoi cu un stol de păsări, însă lipsa contactului cu oamenii este foarte dureroasă: în sinea ei, ea tot așteaptă să se întoarcă pe insulă cineva sau să mai treacă pe-acolo o corabie, să vină un trib de oameni albi, să o salveze.
De abia după o perioadă de 18 ani a venit un trib de oameni albi după ea, (nici nu era al ei), însă nu a putut comunica cu aceștia, deoarece niciunul dintre ei nu vorbea limba băștinașă a Karanei, ea rămăsese ultima vorbitoare, iar limba vorbită de navigatori ea nu o putea stăpâni…
Mai degrabă o carte tristă, un fals sfârșit fericit, însă o carte care te învață ce înseamnă să fii puternică. O recomand cu tot dragul!
Comentarii recente