Inocenții
Ioana Pârvulescu
Inocenții este al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viața începe vineri (2009) și Viitorul începe luni (2012). Viața începe vineri a obținut Premiul Uniunii Europene pentru literatură ; romanul este tradus în peste 10 limbi europene și are 335 pagini.
Întâmplările petrecute în această carte au fost trăite și povestite de personajul principal Ana. Ea locuiește în casa de pe strada Maiakovski numită și sfântul Ioan.Casa era locuită de 14 persoane : 4 copii : Ana, Dina, Doru, Matei, 6 adulți și 4 bătrâni . În imaginația Anei, naratoarea cărții, casa lor arăta așa: „Pe atunci casele erau desenate ca o față de om, cu două ferestre care erau ochii , jos la mijloc o poartă boltită care era gura, iar în ochi erau puse ghivece cu flori roșii. ” În copilăria Anei toate casele aveau față de om.
Dina avea două rânduri de mame și tați ceea ce provoca mari încurcături. Ana era descrisă cu fața ca luna plină, iar ochii rotunzi și negri . Mătușa lor este profesoară de geografie și este numită de copii Tanti iar soțul ei, Nenea Ionel, era doctor . Mama-mare era bunica iar tata-mare era bunicul . Mamaia-Maia era bunica paternă . Înăuntrul casei se petreceau o grămadă de ciudățenii. Pentru cei patru copii casa era atrăgătoare, un loc de explorat.
În capitolul „SIL” este vorba despre mama-mare pe numele ei Ana-Dora-Sara, care este președinta și inițiatoarea societății SIL, (Societatea de Îndreptat Lumea) . Ea le-a dat celor 4 copii câte un carnețel pe care să îl completeze și să îl păstreze. Copiii vor face parte din SIL. Scopurile generale ale societății SIL erau : sănătate, bună purtare, bună învățătură, îndreptarea lumii. Scopurile particulare erau : să nu se certe uni cu alții, să vorbească cu oamenii mari, să fie foarte ordonați. Mama-mare le-a explicat că atunci când ajung acasă să nu își arunce paltonul, swetărul, fularul, mănușile peste tot, să aibă un loc unde să le pună mereu. La pagina 1 a carnețelului mai erau scrise patru lucruri numite „ Virtuțile Anei” : cumpătare, curaj, prudență și dreptate.
La un moment dat, cei patru copii au găsit un cățel căruia i-au dat numele Miticuțu pe care îl hrăneau în fiecare zi . Dupa câteva zile a dispărut. Vecina lor căruia nu îi plăceau câini și copii le-a spus că au venit hingherii și l-au luat, iar din blana lui vor face mănușii. Când au auzit copiii s-au dus acasă pentru a-l ruga pe Nenea Ionel să îi ajute cu găsirea câinelui. A doua zi Nenea Ionel a venit cu Miticuțu acasă la copii, câinele fiind rănit și cu sînge . Bunica lor a sunat un veterinar să îl vindece . După ce s-a vindecat, Miticuțu a primit o lesă roșie și frumoasă . În fiecare zi, Nenea Ionel mergea cu el l-a plimbare. Peste câteva zile au aflat că vecina lor a murit în somn, dar copii au considerat că este o moarte prea ușoară pentru un om atât de rău. Miticuțu a murit de bătrînețe pentru că avea 11 ani .
În capitolul „ Secretul Anticarului”, se povestește cum copiii erau nerebdători să afle secretul Anticarului. Anticarul avea obișnuința să păstreze obiecte vechi, dar de mare valoare. Unchiul lor era un om important pentru copii deoarece era cunoscut ca omul care a inventat pixul cu pastă. El avea o barbă cât toate zilele, o barbă cu fire albe și negre foarte crețe, iar deasupra ochilor, sprâncenele erau ca streșinele de la casa lor. În magazinul lui de comori, așa cum ziceau copii, el ținea nenumărate obiecte de scamatorie, baghete ca niște tuburi din care ieșeau metri întregi de șaluri colorate subțiri ca pânza de păianjen, sfere roșii cu cavități ascunse, cărți de joc cu diverse trucuri și doi porumbei albi care se lăsau mângâiați pe aripi. El avea un secret foarte mare pe care nu îl dezvăluia nimănui, anume ziua lui de naștere.
Copiii deveneau foarte curioși în privința zilei lui de naștere pentru că doreau să îi cumpere un ceas antiacvatic. El nu le-a dezvăluit nimic, dar după multe rugăminți le-a spus un indiciu, anume că ziua lui se află scrisă în titlul unei cărți din anticariatul său. Ei au tot căutat printre cărți, dar nu au găsit nimic. După ce au început școala, au avut mult mai puțin timp să treacă pe la unchiul lor anticarul, iar într-o zi au primit vestea că murise deoarece fusese foarte bolnav. Într-una din zile au găsit în anticariat cartea Maitreyi scrisă de Mircea Eliade și astfel și-au dat seama că ziua anticarului era pe trei mai.
În capitolul „Clopoțeii” este vorba despre casă și despre Tâmpa. Într-o vară copiii se gândeau la tunelul care pornește de pe șaua Tâmpei unde se află un altar al cetății Brașov și o peșteră căreia copiii voiau să îi descopere intrarea. Una dintre numeroasele flori admirate de pe Tâmpa este clopoțelul. Sunt trei feluri de clopoței: cei mai frumoși stau aninați pe un singur fir, cu o cupa sau două enorme deschise spre pământ, apoi sunt unii micuți și liliachii, cu niște cupe formate din cinci petale ascuțite întoarse în sus, atât de fragile că s-ar putea destrăma în aer, iar cei care îi plăceau mai puțin Anei, erau șifonați și înghesuiți de jur împrejur pe câte o tijă. Florile se numesc așa deoarece se aseamănă foarte mult cu niște clopoței.
Găsind intrarea, copiii s-au apucat să sape pentru a găsii indicii. Matei a găsit în groapă o piatră interesantă cu cercuri și s-a întrebat ce ar putea să însemne. Pe când copiii studiau cu de-amănuntul piatra, un om înalt și bărbos a apărut de după o stâncă și i-a întrebat mânios ce fac și ce caută ei acolo. Ei, îngroziți, au luat-o la fugă și de-abia când au ajuns în oraș omul care credeau ei că locuiește în aceea peșteră s-a întors înapoi. Îngroziți, au decis să nu se mai întoarcă acolo niciodată.
În capitolul„ Aro” vechi este vorba despre Hotelul numit Aro în care a locuit cândva tatăl copiilor. Hotelul se află în centrul orașului și este situat în spatele casei lor. Într-o duminică după prânz, Ana cu Matei și cu prietenul lor, Cici, se jucau pe-afară când le-a venit ideea să urce pe terasa Hotelului Aro. Au luat costumele de baie și au plecat toți trei sus de tot pe terasa hotelului. Copii s-au hotărât să îi arate și prietenului lor unde a locuit tatăl lor la 10 ani ca și oaspete permanent al hotelului. El a locuit la camera 240 chiar lângă lift.
Recomand această carte pentru întâmplările palpitante, pentru fragmentele descriptive, pentru personajele bine realizate și mai cu seamă pentru ideile interesante pe care le poți afla din paginile sale.
Theodora Docolin, clasa a VIII –a , Colegiul Național Pedagogic „Carmen Sylva”
Comentarii recente