Am făcut cunoștință cu povestea lui Christopher McCandless prin filmul „În sălbăticie”, care a devenit probabil filmul care m-a pus cel mai mult pe gânduri. McCandless, student premiant și sportiv cu un viitor strălucit înainte, pleacă într-o zi de acasă doar cu rucsacul, după ce și-a donat toate bunurile materiale. Doi ani mai târziu, este găsit fără suflare în Alaska, în mijlocul sălbăticiei. Cauza morții a fost, cel mai probabil, foamea. Povestea tânărului care a renunțat la visul american și la drumul carierei pentru a călca un drum mai puțin umblat a fost făcută auzită de jurnalistul Jon Krakauer într-un articol. În 1996 Krakauer publică și cartea „În sălbăticie”, în care documentează minuțios viața lui McCandless, ultimii doi ani din călătoria sa și încearcă să afle motivul motivației sale.
Cartea prezintă o realitate documentată, cu hărți și coordonate, dar relatată, și cu ajutorul jurnalului de călătorie, în cel mai simplu mod, care emoționează încă din primele pagini. Chris își părăsește părinții și sora pentru a călători cu sine însuși. Alege drumul solitudinii și al descoperirii. Povestea lui poate fi privită și ca o călătorie inițiatică, una în care protagonistul renunță la posesiile lui pământești nu pentru a atinge un anume scop, ci pentru a trăi condiția umană pe deplin. „Fiindcă în experiențe, în amintiri și în imensa bucurie de a trăi la cote maxime rezidă adevăratul sens al lucrurilor. Doamne, ce bine e să trăiești! Îți mulțumesc. Îți mulțumesc.”
Chris McCandless m-a făcut să-mi pun multe întrebări despre condiția umană, carieră, destin și alegerile pe care suntem liberi să le facem și despre urmările ce apar odată cu fiecare decizie luată. M-a impresionat profund pagina 74 în care tânărul afirmă într-un paragraf din propriul jurnal: „Te înșeli dacă îți închipui că Bucuria emană numai sau mai ales din relațiile interumane. Dumnezeu a presărat-o peste tot în jurul nostru. Ea se află în tot ceea ce ni se întâmplă. Ne trebuie doar curajul de a ne întoarce împotriva stilului nostru obișnuit de viață și de a ne angaja într-o existența neconvențională.”
Am plâns când nu am înțeles și am plâns când am înțeles. Cu creionul într-o mână și cu batista în celaltă, am devorat cartea dintr-o răsuflare, în speranța că poate el nu moare. Aproape 200 de pagini mai târziu, îl citează pe Boris Pasternak din Doctor Jivago cu mare înverșunare, subliniază faptul că „ …și fericirea neîmpărtășită nu e fericire”. Apoi adaugă, cu litere mari „FERICIREA NU E REALĂ DECÂT DACĂ E ÎMPĂRTĂȘITĂ”. Și atunci am înțeles. Inima mea s-a frânt în multe bucăți pe care le-am adunat mai apoi de pe sub pagini și am refăcut o nouă viziune asupra vieții și asupra valorilor morale. După ce am terminat de citit această carte, tot ce am vrut să fac a fost să trăiesc.
Gabor Medeea
Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
Comentarii recente