,,Grădina de sticlă” este al doilea roman al autoarei Tatiana Țîbuleac care reia tema copilului abandonat și înfiat mai apoi, la șapte ani, de o femeie, Tamara Pavlova, sticlăreasă, femeie ,,crudă, dar miloasă. Vicleană, dar cu dreptate.” Ajungând în casa acestei femei, în Chișinău, Lastocika, personajul principal, intră într-o lume nouă, într-o viață nouă pe care-o descoperă treptat, cu ochii unui copil de șapte ani. De fapt, tema fundamentală a cărții este descoperirea propriei identități. Cine este Lastocika? Care este limba ei maternă?
La fel ca în primul roman al autoarei, ,,Vara în care mama a avut ochii verzi”, personajul-narator este medic, trăiește în București și dorește prin intermediul unui jurnal să evoce perioada sumbră a Rusiei comuniste. Fiind înfiată de Tamara Pavlova, va locui în casa acesteia fiind silită să adune sticle din tot orașul, cărându-le în niște plase grele și apoi predându-le la un centru de colectare. Această muncă umilitoare i-a marcat definitiv existența Lastocikăi, ea amintindu-și după mulți ani:,,Iată, să zicem, o sticlă. O sticlă, chiar și goală, chiar și pișată, chiar și străină, te putea îmbogăți. Noi știam să adunăm și adunam. Cu mâinile înțepenite de frig, cu stomacurile întoarse de greață, noi adunam.”
Ceea ce apare însă, obsesiv, pe parcursul romanului este căutarea propriei identități.Lastocika vorbea și gândea în două limbi, rusă și moldovenescă. Ulterior, și în limba română. Limba rusă o iubea: ,,Limba aceea! Cuvintele rusești îmi păreau mai lungi și însemnau mai multe deodată. Chiar și tăcerile aveau ceva de spus. Rusa devenise un chip mereu încruntat. Frumos, nepământesc de frumos, însă plin de cruzime.Când îmi zâmbea, în jurul meu înfloreau până și spinii.”
Problema școlii este abordată în roman. Este amintit profesorul de educație fizică, Chira, cel ce stârnea groaza tinerelor fete obligându-le să se îmbrace în body într-o sală de sport în care era mereu frig, dar și controlul batistei și al unghiilor o dată la două zile precum și familiarizarea cu limba moldovenescă ale cărei cuvinte începeau să i se pară frumoase ( ,, jurământ”, ,,deschizător”, ,,podgorie”). ,,Temele le făceam în jumătate de oră, iar cu limba moldovenească pierdeam uneori și câte o seară întreagă.Încurcam terminațiile, scriam cu cratimă ceea ce trebuia scris cu apostrof, iar la compuneri îmi lipsea suflul. Tot ce aveam în cap mai frumos era limba rusă.” Lastocika trăia mereu între două limbi. Limba rusă, prietenoasă, limba moldovenească, un calvar: ,, Așa că traduceam. În gând, cu voce tare, tot timpul.Îmi părea că, mai întâi, cuvintele s-au inventat rusește, și, abia pe urmă, de acolo, au ajuns în alte limbi.”
Concluzia e tristă. Lastocika nu se va mai regăsi în această lume, în Rusia condusă de Gorbaciov care ,,stricase totul”: ,,nu îndrăzneam să mă consider rusoaică, iar moldoveancă nu voiam să fiu. Ce om întreg la minte putea să compare rusa cu moldoveneasca?”
Treptat, situația politică a Rusiei se schimbă și lecțiile de limba moldovenească urmau să se țină în limba română. Astfel, îl cunoaște pe Radu, profesor de limba română, de care se va și îndrăgosti, și care o face să descopere farmecul limbii române, lecturându-i din lirica lui Eminescu sau din cea a lui Nichita Stănescu: ,,L-am crezut pe Nichita. El m-a învățat că o limbă ți se poate supune nu doar din frică, ci și din dragoste.”
Caracterul memorialistic al cărții este accentuat în final, Lastocika mărturisind: ,,Într-un caiet cu linii, am scris tot ce n-am vrut să uit, începând cu prima zi a noii mele vieți. A doua care mi s-a dat.”
Gabriela Sermeșan, Colegiul Național ,,George Coșbuc”- Năsăud
Comentarii recente