Unsprezece personaje, două țări, trei generații și zece moduri prin care poți fugi. Emma, cea mai tânără din familie, începe să facă un documentar despre defectul ei din naștere, nedivulgat, inițial. În timp ce aflăm ce s-a întâmplat cu fiecare membru al familiei ei, Emma încearcă să devină o persoană tot mai bună și să învețe din greșelile celorlalți și să-i înțeleagă. Uneori, îi iese, alteori, nu. De ce vrea asta? Pentru că l-a cunoscut pe Vlad, un om bun, onest și care a învățat să nu mai fugă de trecut. O iubește și, pentru el, Emma vrea să devină destul de sigură pe sine încât să-l poată iubi și ea fără ca asta să o sperie.
Care sunt, deci, cele zece moduri de a fugi în familia Emmei? Ce provoacă fiecare fugă? Irene, bunica Emmei, fuge în Franța, în timpul comunismului, după ce sora ei moare. Născută la Paris, Agnes, mama Emmei, fuge, la rândul ei, în România, la scurt timp după Revoluție. Prinsă în acest zbucium, Emma fuge de orice relație importantă din viața ei. Ian, fratele ei, fuge de probleme și se afundă în alcool, după ce fiica și soția lui pleacă în Japonia. Ceilalți – unchi, bunici, tată – fug și ei de întâlnirea cu propriile probleme. Revoltată, Emma își pune, sub pretextul documentarului la care lucrează, o întrebare dificilă: de unde, de ce și cu cine a început istoria ascunsă a familiei sale? Și, pentru că nu-i lipsește curajul, reușește să găsească răspunsul.
„Exil” este, mai ales, despre lipsa de comunicare între generațiile trecute prin război și, apoi, prin comunism. Piesa Alexandrei Badea, tânără dramaturgă crescută ea însăși în exil, arată cum oamenii dintr-o țară ca România nu vor discuta niciodată cu ușurință despre ce li se întâmplă cu adevărat, iar acest joc de domino poate avea efecte asupra mai multor generații. Nuanțele emoționale ale textului se observă subtil și prin indicațiile regizorale care pun accent pe emoții și pe expresiile feței, mai puțin pe mișcăriile actorilor sau pe decor, specifice dramartugiei clasice.
Piesa se joacă acum la Teatrul Național din București, dar și dacă citești doar textul, fără a vedea spectacolul, rămâi cu o anumită empatie față de propria familie. Există atât de multe povești, atât de multe situații prin care trec personajele, încât e imposibil să nu te regăsești într-unul dintre ele. Nu te poți simți singur în această poveste, scrisă ca o cursă între șoareci și pisici, unde pisica neagră e propria frică de întoarcere în trecut, de singurătate, de necunoscut. „Exil” ne ajută să nu mai trăim în propriul nostru exil.
Un text curajos.