Lizuca este o fată de 6 ani care are o mamă vitregă, pe nume Mia Vasilian. Iar tatăl Lizucăi este este cu 15 ani mai batrân decât Mia și este și la a doua căsătorie. Din păcate, mama vitregă a Lizucăi nu o iubește și din acest motiv dorința cea mai mare a fetiței este să meargă la bunicii ei și să trăiască acolo, deoarece bunicii îi oferă iubirea și afecțiunea de care Lizuca are nevoie.
Într-o zi, domnul Vasilian a plecat la București, iar Mia Vasilian a avut musafiri: pe cucoana Emilia și madam Neicu. Cât timp așteptau cafeaua, doamnele discută. Mia spune că este fericită, chiar dacă este la o a doua căsătorie, deoarece domnul Vasilian o răsfață și îi face toate poftele. În timp ce Mia mai primește un musafir în casă, în salon se strecoară Lizuca, pentru a mânca șerbet. Dar servitoarea o dă afara, iar bătută și certată, Lizuca îl ia pe câinele ei Patrocle și pleacă la bunici. În drum spre casa bunicilor ei trebuie să traverseze dumbrava Buciumenei. În drumul ei Lizuca vorbește cu Sora Soarelui și cu Sfânta Miercuri. Care îi spun că este foarte bine că a plecat de la mama vitregă. Când apune soarele, Lizuca intră în lumea viselor unde se întâlnește cu viețuitoarele dumbrăvii care o întâmpină și o primesc cu drag printre ele. Fiindcă se înnoptează, fetița își găsește un popas în scorbura unui copac împreună cu Patrocle. Mai departe, dumbrava se transformă într-o lume de basm, unde apar: Domnița cea bălaie, prichindei, bătrâneii și făurarii. Aceștia îi spun Lizucăi povestea Zânei imaginației. Iar apoi în visul ei apare Mia Vasilian, care îi zice Lizucăi cât de mult o iubește și că va fi mereu alături de ea. În acest timp, în casa familiei Vasilian, Mia observă că Lizuca nu mai e acasă și o trimite pe servitoare să o caute. Servitoarea se duce la casa bunicilor deoarece s-a gândit că acolo va fi și fata. Nu o găsește acolo, iar bunicii, înștiințati că Lizuca lipsește, pleacă în dumbravă să o caute, deoarece ei știu că acolo mai pleacă ea din când în când.
A doua zi, când Lizuca își deschide ochii, recunoaște locul unde se află și se bucură foarte tare, fiindcă acum poate primi ce-și doreste cel mai mult, afecțiunea bunicilor ei dragi. Povestea ne învață că undeva cineva ne iubește cu toate năzdrăvăniile, așa cum suntem.
Dacă nu s-ar termina cu bine, ar fi fost o poveste foarte tristă. Mi se pare cel mai trist lucru din lume să mă gândesc că un copil ar putea să fie neglijat de părinții lui sau să nu i se ofere dragoste. Finalul „fericit” din „Dumbrava minunată” este de fapt un doar pe jumătate fericit pentru că Lizuca găsește fericire, dar nu acolo unde are nevoie, în familie, ci alături de bunici.
Comentarii recente