Maternitate când te aștepți mai puțin. Trăiesc înconjurată de prietene care nu au copii și nici eu nu am, în afara celor câteva zeci de care mă ocup an de an. Îi privesc melancolic cum cresc, mă despart uneori greu de ei când se pregătesc să zboare spre viață. Dar am acceptat că așa a fost să fie. De aceea, romanul Narinei Abgarian a fost, pentru mine, unul dintre cele mai surprinzătoare și mai fermecătoare din ultimul an. Cu o scriitură pe care am simțit nevoia să o apropii de Ismail Kadare (și romanele dedicate Albaniei medievale) și de Guzel Iahina, Din cer au căzut trei mere este un roman-poveste, o poveste cu iz romanțat, o poveste despre speranță, despre coexistența firească a vieții și a morții, despre natura neașteptată a lucrurilor. Viața este ea însăși un dar. Care se răsfrânge peste noi și peste sufletele deznădăjduite atunci când e mai multă nevoie și mai puțină încredere în ea. Un sat armean aproape agonizant este cadrul poveștii și primele pagini creionează o scenă în care personajul principal, Anatolia Savoianț se întinde să moară – femeia este convinsă că semnele ce i se arată (trupește și simbolic deopotrivă) nu pot fi decât ale unei morți apropiate. Dar aici, unde e foarte puțină și nădejdea, stă să se nască o nouă viață. „Sevoianţ Anatolia s-a întins să moară”, ca peste altele 230 de pagini, să aducă pe lume o fetiţă, prin cezariană, ceea ce este în sine un miracol, dar şi o răsplată pentru suferinţele îndurate de-a lungul vieţii, într-un sat de pe-un vârf de munte, pe jumătate înghiţit de-o avalanşă, cu oameni cu tot, şi care a cunoscut foame, război, dezastre naturale, dar şi o incredibilă solidaritate a puţinilor supravieţuitori. („Peste tot e viaţă, s-a minunat Valinka, privind pânzele de păianjen pline de trupuşoare uscate de insecte şi firele lungi de iarbă care pătrundeau în cameră – peste tot e şi moarte, şi viaţă”).
Mai întâi, trebuie să spun că „din cer au căzut trei mere“ este finalul tradițional al basmelor armenești. Când din cer cad trei mere, fiecare măr revine, în mod egal, la trei persoane la fel de importante. Unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit și unul pentru cine a crezut în bine. Povestea, văzută prin ochii autoarei, este a unui sat, numit Maran, o lume cu aspect macondian, oarecum în derivă pe care Sevoianț Anatolia o crede muribundă, la fel cum se crede pe sine pe moarte. Cu o implacabilă hotărâre, de vajnică femeie trecută prin multe dificultăți, se pregătește pentru ceea ce crede că va fi moartea sa, rânduind totul – de la casă la bucate, de la haine cu care ar urma să fie îmbrăcată de cei care ar găsi-o după deces, până la așternuturi menite să minimalizeze mizeria inevitabilă a momentului. Singurele aspecte pentru care nu se poate pregăti sunt speranța, o nouă viață și iubirea. Și totuși, fiecăruia dintre acestea îi va veni rândul. E mărul cui a crezut în bine. Aș spune că al autoarei care a construit o poveste cu final neașteptat, dar optimist, sentimental și tandru, nu lipsit nici de contingența cu proza realistă magică și nici de contingența cu nevoia noastră fundamentală de a crede că, undeva, speranța trebuie să răzbată la lumină. Al treilea măr, al povestitorului, i se cuvine tot autoarei, pentru reflecția asupra imaginilor unei țări despre care știam prea puțin, pentru pitorescul acesteia, pentru frumusețea de basm a unora dintre personaje, pentru incredibilele întorsături ale poveștii, pentru bucuria pe care cititul acesteia mi-a adus-o.
Comentarii recente