De Ziua Lecturii

Acum șase ani:

Eva:  În seara aceea, am terminat de scris despre „Ziua lecturii”. Chiar dacă realizam că poate nu e cel mai reuşit articol, nu pot spune că acest lucru a avut mare însemnătate pentru mine. Mi-a făcut plăcere să-l scriu, ba chiar m-am distrat, şi asta era cam tot ce conta. Îmi imaginez că, dacă mie mi-a plăcut să îl scriu, nu se poate ca altora să nu le placă să îl citească. Nu l-am făcut cu gândul de a primi vreun Pulitzer, doar am vrut să le arăt cititorilor şi unghiul din care privesc eu lucrurile, mai ludic şi mai nerestricţionat.

Dacă nu era profa mea de română care să mă încurajeze, probabil că aş fi scris un articol plictisitor despre degradarea paginilor cărţilor în timp sau mai ştiu eu despre ce.

De ziua ei, Lectura dă o mare petrecere, la care sunt libere să vină toate cărţile, care consideră că au fost vreodată citite cu drag. Amănunt foarte important, care reduce dramatic numărul invitaţilor, de fiecare dată.

Rar poate fi văzută câte o carte ştiinţifică la această grandioasă petrecere, ceea ce le face să fie în mod special binevenite. Totuşi, manualele şcolare nu au aproape niciodată reprezentanţi la acest eveniment. Bineînţeles că, de-a lungul timpului, au mai putut fi urmărite dansând pe ringul Lecturii, însă nu au fost niciodată considerate o companie prea plăcută printre ceilalţi invitaţi. Aproape întotdeauna vin cu istorisiri triste, despre cum copiii le citesc în lipsa altor cărţi.

Nu că nu ar fi trezit compasiune, însă manualele au un fel cinic de a fi, şi, cumva, reuşesc să le facă pe toate cărţile pentru copii să se simtă prost, pentru faptul că nu s-au aflat acolo unde era cea mai mare nevoie de ele.

Cărţile încep să sosească, pe înserat, momentul preferat al Lecturii, şi continuă până aproape de dimineaţă. Multe dintre ele vin singure, creând în jurul lor un câmp de siguranţă de sine şi de grandoare, care le face pe celelalte cărţi să se dea la o parte din calea lor, stânjenite. Aceste opere se duc direct la gazdă şi se salută, ca vechii prieteni, oferindu-i daruri, precum haiku-uri scrise cu praf auriu pe vechi pergamente, ceaiuri orientale sau bijuterii de o captivantă şi superbă simplitate.

Există şi cărţi care sunt aduse la petrecere de către autorii lor, pe care îi poţi ve­dea dându-le, cu mâinile transpirate, ultimele sfaturi despre cum să se comporte la un asemenea eveniment, după care le împing uşor pe uşa palatului. Cei mai emotivi chiar le aşteaptă la uşă până dimineaţa, visând cu ochii la stele sau privind pietrele cu gravitatea specifică poeţilor şi sar ca arşi, atunci când creaţia lor părăseşte casa Lecturii, asaltând-o cu întrebări.

Petrecerea este întotdeauna strălucitoare, cărţile dansează, discută şi şuşotesc despre marele mister legat de ziua Lecturii, anume câţi ani împlineşte aceasta. Până la urmă, una dintre ele îşi face curaj şi se duce să întrebe cărţile din Antichitate, spe­rând ca ele să deţină dezlegarea secretului, însă până şi acestea dau uşor din umeri.

După câteva toasturi, cărţile se destind şi îşi lasă personajele să umble, libere, şi să se bucure de petrecere. Diversitatea este mereu încurajată, aşa că nu este deloc surprinzător să îi vezi pe Fraţii Karamazov, cu figurile lor tragice, jucând cărţi cu Jay Gatsby sau pe Sfinţii Părinţi schimbând impresii cu marii iniţiaţi orientali, în timp ce cadânele dansează graţios în jurul lor.

Totuşi, această interculturalitate livrescă nu funcţionează întotdeauna. Odată, într-o noapte de vară, o carte mi-a povestit cum, la o petrecere, Lolita a încercat toată seara să intre în vorbă cu Mary Poppins, însă cea din urmă îi întorcea mereu spatele. În alt an, un prinţ indian s-a dat peste cap pentru a o cuceri pe Doamna T şi a fost distrus când ea l-a pupat surâzând, pe obraz, şi s-a întors la celelalte personaje din literatura română. Şi aceste sunt doar două dintre întâmplările tragicomice, care – se pare – că au loc anual la „Ziua Lecturii”.

Spre dimineaţă, totul ajunge să fie un spectacol de muzică şi culoare, în care sunt atrase până şi cele mai austere cărţi scrise vreodată. Stilurile de dans se amestecă, tradiţiile se pierd una într-alta şi sala de află într-o stare de beatitudine, întreruptă de primele raze de soare.

În cele din urmă, personajele se întorc în cărţile din care au ieşit şi sala de bal începe, uşor, uşor, să se elibereze. Odată ce toate cărţile au plecat, Lectura, care toată noaptea a umblat veselă printre miile de supuşi adunaţi să o sărbătorească, îşi pune capa roşie ţesută cu fire de aur şi urcă înapoi pe tronul ei din flori de cireş. Priveşte senină globul pământesc din mijlocul sălii, măreaţa sa modestie fiindu-i, în acelaşi timp, şi coroană, în timp ce, din depărtare, se aud vocile cititorilor, care îi cântă necontenit frumuseţea.

Nota bene:  Acesta este un fragment dintr-un articol din 2013 dintr-o revistă „Pro lectura” a cercului Lizuca din Piatra Neamț. Mi-ar plăcea să știu ce face acum Eva. Este studentă? Sau a terminat deja facultatea? Ce citește acum? Se mai distrează scriind?