Aglaja Veteranyi se naște la București în 1962 într-o familie de circari. Romanul ei îi fructifică experiența personală și explorează, din perspectiva unei naivități infantile, tumultuoasa lume a circului, copleșitoare și încolțită permanent de tragism.
Mereu mi-am dorit să fiu circară și să aparțin unei trupe ambulate a cărui singur scop e bucuria oamenilor și masa caldă de după spectacol. Cartea aceasta mi-a dat, într-un fel, posibilitatea de a-mi simți inima cum gonește în piept ca în timpul unui moment la trapez. Am citit-o dintr-o suflare pentru că nu voiam să întrerup magia pe care o transmitea.
Narațiunea la persoana întâi dezvăluie o Aglaja micuță, o Aglaja-personaj ce posedă o calitate dorită de mulți: o frumusețe urâtă combinată cu o urâțenie frumoasă. Aglaja se joacă cu cuvintele, propozițiile și sufletele oamenilor ce o citesc. Paginile sunt scrise inegal, unele având o singură propoziție pe ele, toată în litere mari. Și, totuși, cu fila aproape goală, parcă te lovește și mai tare. Cum esențele tari se țin în sticluțe mici, așa și fetița povestitoare înduioșează la fiecare explicație dată cu sinceritatea unui copil rănit de realitatea în care trăiește. Se simt durere, afecțiune, curiozitate și dor văzute prin ochii unei fete care-și iubea mama cu păr de oțel și care se obișnuia în gând cu posibla ei moarte. Îl iubește pe Dumnezeu. Vinetele coapte ale mame îi miros peste tot ca acasă. Știe câteva lucruri dintr-o Românie comunistă în care statul la coadă era o meserie și mai știe că străinătatea nu o transformă pentru că în toate țările mănâncă cu gura. N-o lasă mintea și tatăl să se atașeze de nimic, doar de baticul ei albastru de pe scaun care e marea și pe care noaptea îl acoperă cu capotul înflorat ca să nu o apuce rechinii când se duce să facă pipi. Crede că la circ oamenii zâmbesc când mor și nu înțelege de ce mamei ei îi e frică de avion, când meseria ei era să atârne de păr, în aer. Știe că tatăl ei se îmbată des fiindcă fără să bea nici nu urcă pe sârmă, pentru că nu-și poate ține echilibrul.
Am plâns cititnd, când parcă mie mi-a explicat cum că „FĂRĂ ÎNDOIALĂ CĂ EXISTĂ UN DUMNEZEU, PENTRU CĂ TOȚI ARTIȘTII, FIE CĂ SÎNT DIN ȚARĂ SAU DIN STRĂINĂTATE, ÎȘI FAC CRUCE ÎNAINTE DE A-ȘI ÎNCEPE NUMĂRUL. CE ROST AR AVEA ASTA FĂRĂ DUMNEZEU?”. Nu cred că m-a afectat nicio altă carte în măsura în care m-au atins cele 175 de pagini de realitate pură .
Aglaja mai spune la un moment dat: „Arăt ca fotografia mamei. Arăt ca fără mine.” Și eu, din nevoie de eliberare, subliniez și scriu lângă, Arăt ca mama înainte de existența ei. Și arăt. Și arăt cum prin dorință și simplitate, autoarea-personaj reușește să te facă să simți și să gândești lucuri pe care nu știai că le poți simți sau gândi până acum.
Gabor Medeea, clasa a XI-a, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad
Comentarii recente