Clubul crimelor de joi - Richard Osman

„Să ucizi pe cineva e simplu.”

Mi-a plăcut faptul că, uneori, întâmplările erau relatate de Joyce, la persoana I, și, alteori, de un alt narator, la persoana a III-a. Mi-a displăcut că există repetate momente în care cartea te cam plictisește și începi să ai o ușoară dorința să o abandonezi. Nu pot să spun că a fost un personaj care să îmi placă extraordinar de mult dintre cei 4 (Joyce, Ron, Ibrahim ș i Elizabeth), deși Joyce e clar preferata mea. 

Romanul are totuși alte merite, pentru care îl recomand cu drag. Am făcut o ilustrație care reprezintă cum mi-am imaginat că ar decurge întâlnirea Clubului Crimelor de Joi (zis și „Opera Japoneză – o discuție”), înainte de a primi detalii de la scriitor. Totul începe când lui Joyce, locatară a unui oraș de lux pentru pensionarii și fostă asistentă, i se adresează o întrebare destul de unică, „Dacă o fată a fost înjunghiată de vreo 4-5 ori sub osul sternului, în cât timp ar muri din pricina hemoragiei?”. Așa află de suspiciunile lui Elizabeth, dar primește și o invitație la Clubul Crimelor de Joi.

Până să faceți afirmații, vă trebuie o mică istorie a acestui club. Momentan, este alcătuit din 4 membrii, o (fostă) asistentă, un (fost) politician, un (fosts) psihiatru și cineva cu o (fostă) profesie confidențială. Mai exact, Joyce, Ron, Ibrahim și Elizabeth, în ordine. Totuși, nu a fost mereu așa, Clubul Crimelor de Joi a fost înființat de Elizabeth și Penny, acum a fost înființat acum mulți ani cu titlul de „Opera Japoneză – O discuție”, pentru a nu exista suspiciuni. La scurt timp după, s-au alăturat Ron și Ibrahim, simțind că două persoane care lucrau zilnic cu tot felul de crime clar nu se întâlneau odată pe săptămână doar pentru a discuta despre Opera Japoneza. Cum cadavrele apar sau sunt redescoperite, clubului i se mai adaugă doi membrii, agenții Donna și Chris, dar și câte un invitat special venit la interogatoriu. După ce află mai multe poveștii și strâng mai multe indicii, tot nu ajunseseră la un răspuns. Într-o zi, fiul lui Ron, Jason Ritchie o invită pe Karen Playfair la o „întâlnire”. După ce își dă seama că Karen nu ar trebui să fie pe listă de suspecți, ei chiar au parte de o întâlnire romantică . Acesta decide să o mai invite pe Karen la o întâlnire, la casa tatălui și aceasta pune indiciile cap la cap. Totul începe să facă sens pentru Karen când vede o poză cu John, soțul lui Penny. Echipa lui Elizabeth merge în vizită la John. El mărturisește că era veterinar și, uneori, eutanasia animale. Într-o zi, a fost chemat la casa unui fermier singuratic și trist și a venit cu o idee. Să îi oprească suferința bătrânului și i-a făcut un ”vaccin antigripal”. Credea că face o faptă bună. La fel și pentru Ian Venham, dar, de data asta, îi părea rău. Voia doar să oprească agitația.  Înainte ca John să plece pentru a dormi ultima oara în patul lui, el cere să își mai ia soția în brațe o singură dată. V-ați prins ce face. Și Elizabeth, dar se preface că nu a văzut. Își ia la ravedere de la prietena ei ceea mai bună și îi află unul dintre secrete. Odată, Penny a vrut să facă dreptate singură, cu un pistol. În curând, află și cine i-a ucis pe Gianni și Tony, iar aici se termină povestea. Sincer, până acum, nu am citit niciun roman polițist în care să văd atât de mulți oameni colaborând pentru a rezolva un astfel de caz. În schimb, l-aș putea asemăna cu serialele polițiste de pe netflix (sau piratate de pe alte site-uri), după stilul de povestire.

Aș recomanda-o oricui, dar, mai ales celor care sunt mai timizi și analitici, în același timp, pentru că e o carte care abordează mai multe subiecte despre care cred că le-ar plăcea să citească (analiza comportamentelor oamenilor, dar și crimele, ce par simple, dar nu sunt de fapt deloc așa).