De la primele pagini ale cărții ,,Catherine cea îndărătnică” de Karen Cushman, care este scrisă sub forma unui jurnal, am simțit că între mine și eroină s-a format o legătură unică, greu de explicat. E ca și cum mi-aș fi găsit o stră-stră-stră…. bunică, de care nu mi-a vorbit nimeni din familie până acum, în această tânără englezoaică din secolul al XIII-lea, din vremea regelui Edward, care își povestește mai bine de un an din viață. Cred că cel mai mult m-a atras la personaj trăsătura ei precizată și în titlu: Catherine era foarte îndărătnică! Urăște – ca mine – treburile gospodărești precum cusutul, spălatul vaselor și măturatul. Adoră – din nou ca mine – literatura, limbile străine și animalele. Dar cărțile și viața m-au obișnuit să nu privesc omul dintr-o singură perspectivă, așa că, recunosc, și imaginea eroinei depind de ochiul celui care o privește: dacă ești un pețitor de-ai tinerei, ai să o vezi frumoasă și isteață, fata cunoscând latina și scrisul. Părerea ta se va schimba însă repejor, deoarece chiar înainte de jumătatea cărții aflăm că a scăpat de toți pețitorii prin diferite metode, născocite de imaginația ei năstrușnică. Dacă ești unul dintre părinții sau dădacele lui Catherine, o să ți se pară o năpastă, o obrăznicătură și o fată prost-crescută, dar cu mult spirit și voință. Dacă ești un prieten de-ai ei, ai să fii surprins cât este de zglobie, de isteață, de tenace și de creativă în tot ceea ce face. De pildă, atunci când nu este de acord cu imaginea convențională impusă domnițelor medievale (am uitat să precizez că și ea este fiică de lord), Catherine își activează talentul ei de compozitor și inventează cântece pentru a convinge lumea că o domniță nu trebuie să arate într-un anume fel, ci să se comporte ca atare.
Dacă ar trebui să schimb ceva la această carte, aș refuza categoric, pentru că mi se pare savuroasă de la cap la coadă. Îmi place foarte mult finalul, când Catherine, dovedind că a parcurs o fază a maturizării, se învoiește cu decizia luată de părinții săi. Trăind intens fiecare aventură, ajunge să creadă că putem fi oricine vrem, dar că uităm uneori să fim noi înșine. Așa că, după ce experimentează fuga de acasă, se întoarce de bunăvoie și acceptă să se mărite și să fie ea însăși.
Îi mulțumesc din suflet autoarei pentru că m-a învățat că pot fi oricine vreau, dar în călătoria imaginației mele spre locuri uitate sau inexistente, să îmi amintesc să fiu eu însămi și să îmi trăiesc viața după cum mi-a hărăzit-o Cel de Sus. Trempe Andrada, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Oltea Doamna” Oradea
Comentarii recente