Mihnea Tudose (Șc. Gimn. IOANID, București) – „Basmele românilor” (culese de P. Ispirescu)

Image result for basmele romanilor de petre ispirescuVolumul de basme cules de Petre Ispirescu ne duce în lumea copiilor, a lui Făt-Frumos, unde totul se întâmplă uimitor. Expresia mea favorită din basme este „cu o falcă în cer și una în pământ”.

Dintre toate basmele, cel mai mult mi-a plăcut „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, pentru că mi-a transmis mesajul că nu e bine să trăiești veșnic. Am îndrăgit calul lui Făt-Frumos, pentru că era înțelept.

Mai înțelept totuși decât stăpânul care nu voia nicicum să se nască (deși era tare așteptat de părinții săi și era un copil foarte dorit): a fost nevoie ca împăratul să îi promită că îi va da „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, lucru pe care, fix la 15 ani, copilul îi și cere (tatăl a găsit totuși o scuză pentru asta, dar, copilul, supărat fiind, s-a dus în grajd să aleagă un cal cu care să plece în căutarea lucrului promis de părinți. Niciun cal nu voia să îi fie armăsar, mai puțin unul care i-a dat tot felul de porunci și, după ce băiatul le-a îndeplinit, au plecat la drum).

A ajuns Făt-Frumos să găsească tocmai ce i-a promis tatăl lui, dar nu s-a putut abține să vâneze în Valea Plângerii, așa că i se face dor de părinți. Plecând spre regatul său, Făt-Frumos observă că totul e schimbat și nici nu apucă să facă multe, pentru că moare…

Un alt basm care mi-a plăcut mult a fost „Broasca țestoasă cea fermecată”, în care fiii, deja mari, ai unui împărat sunt trimiși să se ducă în lume să își găsească nevastă. Cel mare și cel mijlociu au rezolvat repede problema, doar că de fiul cel mic regele a trebuit să se tot roage până ce a plecat, în sfârșit, dar fără să se fi pregătit pentru drum. În loc să își caute logodnică, tânărul se tot juca în apa unui eleșteu cu un băț, în timp ce o broască țestoasă îl tot fixa cu privirea. În cea de-a treia zi, nici nu mai putu să plece de lângă malul apei, așa că flăcăul s-a întrebat dacă nu cumva ea oare era logodnica lui, ceea ce se și confirmă: broasca era o zână gingașă care a fost vrăjită și nu putea să își recapete înfățișarea decât pentru cel care o ghicea de sub blestem. Cu toate că a fost luat peste picior de tată și de frații, băiatul se căsători cu ea. Cu prilejul nunții se vede cât era de bogată și, de invidie, frații își pun nevestele să facă întocmai ce face zâna (și, bineînțeles, ele se fac de râs, umplându-și sânul rochiilor cu mâncare, în timp ce mâncarea vârâtă în sân de zână se transformă în buchet de flori). La sfârșit, dovedindu-se cel mai vrednic dintre fii, mezinul moștenește tronul tatălui său.

 

 

Diana Simtinică (Șc. Gimn. IOANID, București) – „Domnul Papuzek” (Cornel Vlaiconi)

See the source imageRomanul mi-a plăcut pentru că acțiunile personajelor nu te plictiseau niciodată. Și nici numele lor! Cel mai mult mi-a plăcut, de aceea, numele țestoasei: Juan Alberto (sau Bertilică).

Într-o zi normală de luni, dl.Papuzek  se oprește la cafeneaua pe care o frecventează în fiecare dimineață. Acolo, se întâlnește cu dl.Vrabie care, ca de obicei, citește ziarul. Cei doi schimbă impresii despre cele mai recente atacuri pe care le suferiseră, iar apoi se îndreaptă spre treburile lor. Dl.Papuzek merge la serviciu: el este animal de companie, la schimb cu un alt papagal foarte asemănător (încât să își poată duce și viața de familie, fără știrea stăpânilor, nestingherit). Însă, în vizită la Mâța-Scârța este nimeni altul decât Motanul Kent, care face viața tuturor păsărilor mizerabilă și, de aceea, dl.Papuzek se vede confruntat cu decizia grea de a-și schimba serviciul, spre a nu-și primejdui familia.

De noul serviciu îi face rost Vrabie cel mic, care îl orientează spre „familia lui de vis” (pe care o tot pândea pe furiș după ce se mutase din cartier dincolo de parc). Pentru nașul său, însă, casa de peste parc nu e tocmai la îndemână, pentru că zborul e lung, greu, obositor, dar numai așa va fi în siguranță, de vreme ce spaima cartierului, motanul Kent, îi descoperise locul de muncă. De aceea, fără să fie sigur că va putea să își vadă zilnic familia, fără să știe cum va reuși să se descurce cu „naveta”, dl.Papuzek decide să își încerce norocul, astfel încât se va face îndrăgit de familia de peste parc și va fi „angajat” de aceasta.

Încet, încet, lucrurile se așază pentru familia Papuzek: dl.Vrabie, Vrabie cel mic, prietenii de la cafenea și chiar și câini ai cartierului găsesc soluția prin care să îi mute pe doamna Papuzek și pe cei doi copii aproape de noul serviciu și totul pare în regulă.

Între timp însă, motanul Kent, care era, de obicei, „pisica la pont” a unei bande de hoți, își face planuri să afle unde lucrează mai nou Dl.Papuzek și să îl smotocească un pic. Aflând unde lucrează, „vinde pontul” hoților și, în timp ce  papagalul făcea antrenamente de zbor, hoții calcă apartamentul și îl adorm pe Pinot, câinele casei (care lucra, evident, tot la „schimb”, dar cu propriul frate, Merlot, pe care Papuzek îl alertează atunci când își dă seama că familia e jefuită).  Pe drumul spre apartament, Merlot își strigă ceilalți prieteni câini și, împreună, sperie atât de tare hoții la intrarea în bloc, încât aceștia fug, lăsând în urmă bunurile furate. Crezând că este Pinot uitat pe-afară de stăpâni, un vecin sună la ușa apartamentului și observă că, de fapt, ușa e deschisă, casa spartă, iar Pinot inconștient. Stăpânii nu sunt anunțați, situația e salvată, iar acum este prilejul să își facă Merlot intrarea în scenă și să fie și el „angajat” ca animal de companie. Doar Kent trebuie să se ascundă, de frică să nu se răzbune hoții pe el pentru pontul care nu a funcționat, așa că este nevoit să se dea pe „mâna” Carolinei, cea mai mofturoasă pisică din cartier, care îl supune unei serii de chinuri (baie, și chiar în lighean, cu apă!, în fața prietenelor ei, exprimat scuze în public și exersat maniere pisicoase etc.). Din fericire, câinii sperie toate pisicile înainte ca motanul să fie de tot umilit. Carolina și Kent fug la țară, Papuzek câștigă un nou serviciu și își aduce familia aproape, iar Vrabie cel mic devine faimos atunci când afișează în văzul lumii inventarul tuturor pisicilor din cartier, ca să se poată apăra păsările de ele.

 

”Vremea Vrăjitoarei Niciodată”, Adina Rosetti

Volumul ”Vremea Vrăjitoarei Niciodată” face parte din seria ”Cronicile Domnișoarei Poimâine”, scrisă de Adina Rosetti. Cartea povestește cum răzgâiata și copilăroasa Poimâine (din cartea ”Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul”) devine o fată cu spirit rebel, fiind exilată de către unchiul ei, Tempus Întâiul, la marginea regatului. Din cauza vicleniei Vrăjitoarei Niciodată și a nesăbuinței Domnișoarei Poimâine, Tempus Întâiul este detronat, iar Regatul Timpului cade în mâinile Vrăjitoarei Niciodată. Dictatura ei sumbră și regulile inumane îi fac pe cetățeni să nu mai viseze, să nu mai zâmbească și să nu mai spere la un viitor mai bun. Cartea aceasta îi induce cititorului o stare de nedumerire și îl face să se întrebe: Ce s-a întâmplat cu Domnișoara Poimâine? Va salva ea regatul din mâinile Vrăjitoarei Niciodată? Tocmai de aceea e nevoie de cineva care să combine piesele de puzzle puse la dispoziție de către autoare, pentru a ajunge la un final fericit. (Alexia Ciobănuc, clasa a V-a A, Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu)

”Povestea kendamei pierdute” – Adina Rosetti (Elevii Colegiului Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu)

Povestea kendamei pierdute” este un basm modern scris de Adina Rosetti care îi are ca protagoniști pe Ionuț și pe Diana, doi copii de etnie romă care locuiesc în cartierul Ferentari, din București. Ei merg la școală, se plâng de teme și se joacă pe stradă cu alți copii, în timpul liber. Diana participă la cursul de dansuri rome, iar Ionuț este pasionat de kendama și visează să aibă un canal de Youtube cu milioane de vizualizări. Ca în toate poveștile, există și un personaj negativ, Leo, un băiat mai mare, de pe Aleea Duhurilor (o zonă famată din cartier, plină de gunoaie, stăpânită de duhuri, adică de oamenii care și-au pierdut sufletul). Autoarea ne poartă într-o lume magică, în care Leo se dovedește a fi un vrăjitor, iar bătrâna care intervine să îi salveze pe cei doi copii este o zână. Cartea este o istorioară magică despre cum pot fi combătute sărăcia, mizeria și nefrecventarea școlii de către copii, prin puterea implicării oamenilor cu suflet mare. (Maria Lupean, clasa a V-a)

 

Cartea impresionează prin felul în care îmbină realitatea zilelor noastre cu elemente magice. Sunt prezente jocurile de actualitate (kendama, spinner), muzica la modă (”Noaptea târziu”), jocurile video. Povestea este magică, despre zâne, duhuri și vrăjitori, iar finalul este impresionant: cu ajutorul obiectelor magice (un unicorn de pluș, un spinner, un pantof de mireasă, o floare de hârtie, o mașinuță de curse, o carte de povești, un telefon vechi, dansul, un pieptene) copiii reușesc să readucă la viață Aleea Duhurilor. (Sebastian Fărcașiu, clasa a V-a)

 

Aceasta este o carte pentru cititorii care vor să schimbe ceva, da nu știu cum. Implicarea copiilor din această poveste ne oferă un exemplu demn de urmat de fiecare dintre noi. Adulții au de învățat de la copii că un obiect magic și o inimă mare pot salva un suflet. Trecând peste prejudecăți, prin implicare și perseverența de a ne urma visurile, putem schimba lumea. (Claudia Teleșpan, clasa a V-a)

 

Pe  mine m-au încântat curajul și dorința lui Ionuț de a recupera cadoul primit de la bunicul său și de a aduce din nou lumină peste Aleea Duhurilor, care a stat mult timp în întuneric. Și prietenii săi au dat dovadă de curaj și devotament, ajutându-l pe Ionuț și asumându-și riscul de a rămâne blocați acolo pe veci. Diana i-a fost mereu alături și nu l-a lăsat la greu. (Paula Ittu, clasa a V-a)

 

Nu mi-a plăcut că oamenii de pe Aleea Duhurilor au renunțat la sufletul lor, crezând că așa nu vor mai avea probleme și că nu vor mai avea de ce să-și facă griji. Renunțând la sufletul lor au devenit duhuri și nu au mai putut să simtă bucuria, și-au pierdut visele și dorințele.  Ca să-i ajute să-și primească sufletul înapoi, Ionuț îl provoacă pe vrăjitorul Leo la un concurs de kendama. Fiind susținut de toți prietenii săi, Ionuț îl învinge pe Leo și nu doar că își recuperează kendama, dar îi salvează și pe locuitorii de pe Aleea Duhurilor. Mesajul cărții este următorul: nu contează cum arătăm, sau ce etnie avem, sau din ce clasă socială facem parte, ci contează că, dacă ne dorim, putem contribui la schimbarea lumii. (Ioana Bercean, clasa a V-a)

Harry Potter și Piatra Filosofală

Harry Potter și Piatra Filosofală , de J.K. Rowling

Alexa Georgiana, Școala Gimnazială nr.1 Albești, jud. Botoșani

Pe Aleea Privet, numărul 4, sub debaraua de sub scară, alături de păianjeni și protejat de umbre, doarme un băiat slăbuț, cu ochi mari și verzi, ascunși de o pereche ruptă de ochelari, cu un păr negru ciufulit, care nu reușește sa-i acopere cicatricea de pe frunte: un fulger. El este Harry Potter. Viața cu familia Dursley este un coșmar care nu se mai termină. Harry nu îndrăznește să spere la puțina iubire din partea rudelor sale, care îl tratează ca și cum ar avea o boală contagioasă care s-ar putea infecta. Harry primește o scrisoare prin care este informat că a fost acceptat la școala de vrăjitoare și vrăjitori Hogwarts. Bucuria lui Harry este de scurtă durată, pentru că nu este lăsat să își citească corespondența. Însă bufnițele, sunt ființe inteligente, încăpățânate și magice, care nu se lasă ușor descurajate și insistă, până când mustața unchiului Vernon ia foc, iar familia este nevoită să pornească într-o călătorie forțată, pentru a scăpa de urmăritori și de trecutul lui Harry. Credeți că până la urmă lucrurile se desfășoară așa cum își dorește unchiul Vernon?

”100 de rochii”, Eleanor Estes

”O sută de rochii” de Eleanor Estes este o carte care m-a sensibilizat, care m-a învățat cât de puternic este un cuvânt; un cuvânt poate să rănească, un cuvânt poate să încurajeze, să aline. Această carte le spune copiilor să-și aleagă cu atenție cuvintele. Nu este în regulă să jignim, dar nici să rămânem indiferenți când vedem un astfel de comportament la alți copii. Povestea Wandei ne învață să-i acceptăm pe cei diferiți, să fim toleranți. Deși este o poveste tristă, ea este spusă pe un ton blând, plin de căldură și empatie. Ilustrațiile foarte frumoase m-au făcut să-mi imaginez că sunt un personaj al cărții. (Daria Marinescu, clasa a V-a, Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu)

 

Wanda Petronski este o fetiță tăcută și liniștită, care provine dintr-o familie săracă, fiind crescută doar de tatăl ei. ”Desenează Wanda, și lumea întreagă va încăpea în dulapul tău!” – sunt vorbele mamei sale, care îi dau de înțeles că imaginația ei poate fi de neoprit, și că are puterea de a învinge realitatea, uneori prea crudă. Dar imaginația Wandei a fost spulberată atunci când le-a spus colegelor sale, Maddie și Peggy, că are 100 de rochii, iar acestea au inventat un joc pe seama ei: Jocul rochiilor.  Răutăcioase, fetele o întrebau pe Wanda în fiecare zi câte rochii are, deși vedeau că ea vine mereu la școală cu aceeași rochie albastră, decolorată. Cartea este potrivită pentru mulți elevi din școlile noastre, care ar trebui să înțeleagă că aceste forme de bullying nu fac decât să distrugă imaginația și speranțele copiilor astfel umiliți. (Alexia Ciobănuc, clasa a V-a, Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu)