”Șirul pierdut al timpului”, Paige Britt

Cartea “Șirul pierdut al timpului”  este despre Penelope, o fată cu potențial de scriitoare, dar programul strict prevăzut de mama ei îi cam punea bețe-n roate. Singura ei scăpare era vecina Maddie, o zăbovitoare pe cinste. O gaură în programul lui Penelope se ivi, iar odată ajunsă la vecina ei, fu absorbită într-o lume magică. Iar de aici, prin câte aventuri a trecut împreună cu noul prieten Mărar pentru a o găsi pe Marea Zăbovitoare și a salva Tărâmul Posibilităților din mâna lui Cronos, nu vă mai spun!

Această carte m-a făcut să-mi deschid mai bine ochii la unele lucruri din viața mea. Lectura aceasta a fost pentru mine un val de sentimente. Am pătruns într-o lume a imaginației unde am învățat lucruri pe care mulți dintre noi le cred stupide, dar ele ne ajută să nu depindem de ceas. Călătoria lui Mărar și Penelope îți arată că un minutar nu îți definește viața sau personalitatea. Cartea m-a ajutat să nu devin un ceasornicar, chiar când eram pe punctul de a o face.

Cred că un moment de zăbavă ne prinde bine tuturor, așa că vă recomand să opriți ticăitul ceasului pentru o vreme și să lăsați povestea să vă poarte în lumea ei magică. (Anisia Onisie, clasa a VI-a, Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu)

Annie M.G. Schmidt, Domnișoara Miau

Domnișoara Miau” este un cadou făcut iubitorilor de pisici, printre care mă număr și eu. Domnișoara Miau este o superbă pisică siameză, care, după ce a intrat în contact cu niște substanțe chimice, se transformă în femeie. Aceasta vorbește, se îmbracă și se mișcă precum o domnișoară, dar, în același timp, se comportă precum o pisică (de exemplu, se cațără în copaci când este fugărită de câini). Astfel îl întâlnește pe Tibbe, un reporter foarte timid care este pe punctul de a-și pierde locul de muncă. Șeful lui s-a săturat de articolele pe care acesta le scrie despre pisici.Tibbe și domnișoara Miau devin buni prieteni. Aceasta îi oferă mai multe subiecte de știri și Tibbe ajunge astfel cunoscut. La rândul lui, îi oferă o locuință și sfaturi prețioase despre cum trebuie să se comporte o domnișoară în societate. Împreună demască un șarlatan care, sub acoperirea unei organizații pentru protecția animalelor, face nenumărate infracțiuni.

Domnișoara Miau” este un roman fermecător, amuzant, genul de roman de care nu te poți dezlipi. Cu multe lecții despre îngrijirea animalelor, despre prietenii adevărate și despre triumful binelui asupra răului, “Domnișoara Miau” se număra printre cărțile mele preferate. Ana Galea, clasa a V-a, Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu)

Luca Postîrnăceanu (Șc.Gimn.IOANID, București) – „Isprăvile lui Păcală” (Petre Dulfu)

Image result for ispravile lui pacalaCred că este vorba despre o epopee populară. Cartea e plină de amuzament, de isprăvi, de aventuri. Mi s-a părut amuzant și limbajul, drept dovadă vreo două întorsături de frază pe care le rețin: „Tii, strigoiul!”; ”Ia priviți!”.

Mi-a plăcu mult, mult faptul că, deși textul a fost scurt, a fost foarte amuzant și adesea m-a făcut să râd cu lacrimi.

Începutul e ca în toate poveștile: a fost odată ca niciodată un moșneag, care avea trei fii. Cei doi mari erau de treabă, chiar deștepți.

Și aici apare întorsătura: cel mic numai belele făcea. Nu aveai ce vorbi cu el, frate!

Într-o zi, a trebuit să-și ia și el de lucru. S-a dus la preot și i-a cerut să îl ia în slujbă, măcar un an. Părintele, ce să mai zică?! Evident, da. Și ce a făcut Păcală pe-acolo nu vreți să știți! A mai și plecat în altă parte, în treburile lui și l-a lăsat pe preot ca vai de el.

După așa faimă, evident că doar în lumea largă și-ar mai fi găsit cine să îl ia pe lângă casă. A întâlnit mulți, mulți oameni, pentru că mereu firea lui ieșea la suprafață și făcea numai prostii. Asta până când s-a hotărât și el să se facă gospodar cum trebuie, pentru că, din acel moment, a făcut lucrurile exact cum trebuia, așa că, până la urmă, a scos-o și Păcală al nostru cumva la capăt.

Katia Stroe (Șc.Gimn. IOANID) – „Dosarul clopoțeilor de Crăciun” (Ana Rotea)

Image result for dosarul clopoteilor de craciunRomanul, care face parte din seria vestită a „detectivilor” Anei Rotea, are drept temă prietenia și aventura.

„Stai acolo și nu te mișca!” ar putea fi fraza memorabilă, pentru că, de fiecare dată când se rostește, ceva captivant, interesant e pe cale să se întâmple (și, de aceea, mie mi-a plăcut cartea).

Povestea ne duce, ca de obicei, pe urmele unui caz de rezolvat: pentru festivalul de Crăciun din parc, primarul, împreună (mai mult sau mai puțin!) cu domnul Parșivom, decide să organizeze o tombolă pe baza donațiilor de clopoței de Crăciun. Acela care dăruiește cei mai mulți va primi o mașină. Din păcate însă, clopoțeii tot dispar.  Și, cel mai rău lucru, primarul nici măcar nu e anunțat, pe motiv că e plecat în vacanță, iar domnul Parșivom s-a autonumit primar până la întoarcerea celui adevărat.

Ajunși la locul faptei, detectivii așteptau cu nerăbdare  venirea lui Parșivom. Deodată, dintr-o mașină neagră, au ieșit Parșivom și Geanina (consiliera primarului), ceea ce le dă de bănuit detectivilor care aveau doar cinci zile pentru soluționarea cazului și, de aceea, decid să se despartă și să investigheze separat pe Nelu, electricianul festivalului (împrietenindu-se cu el, Gesicafletcer află că nici nu era priceput, ci că șterpelise diploma tatălui său, pentru că aveau același nume), pe domnul Parșivom și pe domnul Pitulări. Bolumbo, la rândul său, o investighează pe Geanina, iar ceilalți se ocupă de Moș Crăciun și de dl.Parșivom. În cele din urmă, adevărul iese la iveală: Parșivom, în înțelegere cu Moșul era cel care șterpelea clopoțeii, sperând să obțină mașina.

La revenirea primarului din concediu, Parșivom este concediat, iar detectivii mai pot adăuga un caz rezolvat pe lista lor.

Mihnea Tudose (Șc. Gimn. IOANID, București) – „Basmele românilor” (culese de P. Ispirescu)

Image result for basmele romanilor de petre ispirescuVolumul de basme cules de Petre Ispirescu ne duce în lumea copiilor, a lui Făt-Frumos, unde totul se întâmplă uimitor. Expresia mea favorită din basme este „cu o falcă în cer și una în pământ”.

Dintre toate basmele, cel mai mult mi-a plăcut „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, pentru că mi-a transmis mesajul că nu e bine să trăiești veșnic. Am îndrăgit calul lui Făt-Frumos, pentru că era înțelept.

Mai înțelept totuși decât stăpânul care nu voia nicicum să se nască (deși era tare așteptat de părinții săi și era un copil foarte dorit): a fost nevoie ca împăratul să îi promită că îi va da „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, lucru pe care, fix la 15 ani, copilul îi și cere (tatăl a găsit totuși o scuză pentru asta, dar, copilul, supărat fiind, s-a dus în grajd să aleagă un cal cu care să plece în căutarea lucrului promis de părinți. Niciun cal nu voia să îi fie armăsar, mai puțin unul care i-a dat tot felul de porunci și, după ce băiatul le-a îndeplinit, au plecat la drum).

A ajuns Făt-Frumos să găsească tocmai ce i-a promis tatăl lui, dar nu s-a putut abține să vâneze în Valea Plângerii, așa că i se face dor de părinți. Plecând spre regatul său, Făt-Frumos observă că totul e schimbat și nici nu apucă să facă multe, pentru că moare…

Un alt basm care mi-a plăcut mult a fost „Broasca țestoasă cea fermecată”, în care fiii, deja mari, ai unui împărat sunt trimiși să se ducă în lume să își găsească nevastă. Cel mare și cel mijlociu au rezolvat repede problema, doar că de fiul cel mic regele a trebuit să se tot roage până ce a plecat, în sfârșit, dar fără să se fi pregătit pentru drum. În loc să își caute logodnică, tânărul se tot juca în apa unui eleșteu cu un băț, în timp ce o broască țestoasă îl tot fixa cu privirea. În cea de-a treia zi, nici nu mai putu să plece de lângă malul apei, așa că flăcăul s-a întrebat dacă nu cumva ea oare era logodnica lui, ceea ce se și confirmă: broasca era o zână gingașă care a fost vrăjită și nu putea să își recapete înfățișarea decât pentru cel care o ghicea de sub blestem. Cu toate că a fost luat peste picior de tată și de frații, băiatul se căsători cu ea. Cu prilejul nunții se vede cât era de bogată și, de invidie, frații își pun nevestele să facă întocmai ce face zâna (și, bineînțeles, ele se fac de râs, umplându-și sânul rochiilor cu mâncare, în timp ce mâncarea vârâtă în sân de zână se transformă în buchet de flori). La sfârșit, dovedindu-se cel mai vrednic dintre fii, mezinul moștenește tronul tatălui său.

 

 

Diana Simtinică (Șc. Gimn. IOANID, București) – „Domnul Papuzek” (Cornel Vlaiconi)

See the source imageRomanul mi-a plăcut pentru că acțiunile personajelor nu te plictiseau niciodată. Și nici numele lor! Cel mai mult mi-a plăcut, de aceea, numele țestoasei: Juan Alberto (sau Bertilică).

Într-o zi normală de luni, dl.Papuzek  se oprește la cafeneaua pe care o frecventează în fiecare dimineață. Acolo, se întâlnește cu dl.Vrabie care, ca de obicei, citește ziarul. Cei doi schimbă impresii despre cele mai recente atacuri pe care le suferiseră, iar apoi se îndreaptă spre treburile lor. Dl.Papuzek merge la serviciu: el este animal de companie, la schimb cu un alt papagal foarte asemănător (încât să își poată duce și viața de familie, fără știrea stăpânilor, nestingherit). Însă, în vizită la Mâța-Scârța este nimeni altul decât Motanul Kent, care face viața tuturor păsărilor mizerabilă și, de aceea, dl.Papuzek se vede confruntat cu decizia grea de a-și schimba serviciul, spre a nu-și primejdui familia.

De noul serviciu îi face rost Vrabie cel mic, care îl orientează spre „familia lui de vis” (pe care o tot pândea pe furiș după ce se mutase din cartier dincolo de parc). Pentru nașul său, însă, casa de peste parc nu e tocmai la îndemână, pentru că zborul e lung, greu, obositor, dar numai așa va fi în siguranță, de vreme ce spaima cartierului, motanul Kent, îi descoperise locul de muncă. De aceea, fără să fie sigur că va putea să își vadă zilnic familia, fără să știe cum va reuși să se descurce cu „naveta”, dl.Papuzek decide să își încerce norocul, astfel încât se va face îndrăgit de familia de peste parc și va fi „angajat” de aceasta.

Încet, încet, lucrurile se așază pentru familia Papuzek: dl.Vrabie, Vrabie cel mic, prietenii de la cafenea și chiar și câini ai cartierului găsesc soluția prin care să îi mute pe doamna Papuzek și pe cei doi copii aproape de noul serviciu și totul pare în regulă.

Între timp însă, motanul Kent, care era, de obicei, „pisica la pont” a unei bande de hoți, își face planuri să afle unde lucrează mai nou Dl.Papuzek și să îl smotocească un pic. Aflând unde lucrează, „vinde pontul” hoților și, în timp ce  papagalul făcea antrenamente de zbor, hoții calcă apartamentul și îl adorm pe Pinot, câinele casei (care lucra, evident, tot la „schimb”, dar cu propriul frate, Merlot, pe care Papuzek îl alertează atunci când își dă seama că familia e jefuită).  Pe drumul spre apartament, Merlot își strigă ceilalți prieteni câini și, împreună, sperie atât de tare hoții la intrarea în bloc, încât aceștia fug, lăsând în urmă bunurile furate. Crezând că este Pinot uitat pe-afară de stăpâni, un vecin sună la ușa apartamentului și observă că, de fapt, ușa e deschisă, casa spartă, iar Pinot inconștient. Stăpânii nu sunt anunțați, situația e salvată, iar acum este prilejul să își facă Merlot intrarea în scenă și să fie și el „angajat” ca animal de companie. Doar Kent trebuie să se ascundă, de frică să nu se răzbune hoții pe el pentru pontul care nu a funcționat, așa că este nevoit să se dea pe „mâna” Carolinei, cea mai mofturoasă pisică din cartier, care îl supune unei serii de chinuri (baie, și chiar în lighean, cu apă!, în fața prietenelor ei, exprimat scuze în public și exersat maniere pisicoase etc.). Din fericire, câinii sperie toate pisicile înainte ca motanul să fie de tot umilit. Carolina și Kent fug la țară, Papuzek câștigă un nou serviciu și își aduce familia aproape, iar Vrabie cel mic devine faimos atunci când afișează în văzul lumii inventarul tuturor pisicilor din cartier, ca să se poată apăra păsările de ele.