,,Novecento”, de Alessandro Baricco

,,Novecento”, de Alessandro Baricco
Club IMAGO -Liceul Tehnologic Nr.2, Tg-Jiu

Cartea care mi-a atras atenția aduce în discuție un subiect delicat, vorbește despre emoții, tristețea de a fi abandonat, personajul fiind nevoit să-și ,,scrie” singur propriul destin.

Acțiunea romanului este plasată în perioada dintre Primul și al Doilea Război Mondial, pe un transatlantic care a parcurs drumul apelor dintre Europa și America. Personajul principal este un orfan, viitor pianist, care este abandonat de către părinții săi de nou-născut, pe un pian de la clasa întâi a navei. El își urmează destinul fiind găsit de marinarul Danny Boodman.

Ceea ce surprinde este indiciul, modul în care a fost abandonat viitorul pianist și anume o cutie de carton pe care era desenată o lămâie. Un text era inscripționat pe cutie cu cerneală albastră.
Pianistul a fost convins de-a lungul vieții sale că textul a fost nu un mesaj întâmplător, ci pentru el însemna: Thanks Danny, care se traducea ,,Mulțumesc Danny”. Bătrânului marinar care l-a găsit, această idee i se părea neobișnuită și chiar avea impresia că totul este puțin forțat, dar nu voia să ia speranța tânărului. Acesta a fost și motivul pentru care marinarul a păstrat ca inițiale în numele băiatului, ceea ce era scris pe cutie. Marinarul devine șansa la viață a celui care va deveni un pianist recunoscut pentru talentul său. Timp de opt ani are grijă de orfan, însă viața este cu adevărat nemiloasă pentru acest suflet nevinovat: marinarul moare, iar Novecento rămâne pentru a doua oară singur și nefericit.

Se pare ca destinul își urmează cursul, deoarece băiatul este amenințat de căpitanul vasului că va fi dus la un orfelinat, însă cel a cărui singură casă fusese această nava se ascunde și este de negăsit timp de mai multe zile. La un moment dat, apare într-o noapte în sala de bal și cântă la pian. Era prima dată când se apropia de pian, dar, cu toate acestea demonstrează că are un talent extraordinar.

Ajunge un renume nu numai la bordul translatanticului, ci și pe uscat, pe care însă va ezita să coboare. Devine atât de cunoscut încât aude despre el chiar și R.Morton, cel considerat inventatorul jazz-ului. Acesta se îmbarcă pe vas pentru a-l auzi chiar el cântând pe talentatul pianist, dar și pentru a-l provoca la un duel muzical, pentru a fi votat cel mai bun dintre ei. Novecento nu era însă nicidecum omul provocărilor, ci voia doar să-și ,,cânte” sufletul. Își dă însă seama că acum este momentul să se arate așa cum este el, un mare artist.

După o perioadă mai lungă de timp, 32 de ani petrecuți numai pe vas, ia o hotărâre surprinzătoare chiar și pentru cel mai bun prieten al său, anunțând că va părăsi vasul și va coborî pe uscat, dar va renunța în ultimul moment. Avea strania impresie că știe tot despre oameni, locuri, viață din povestirile celorlalți.

Peste ani primește o scrisoare prin intermediul căreia află că nava va fi scufundată. Cu prețul propriei vieți, pianistul refuză să coboare, nedorind să renunțe la singura sa casă adevărată, cea care îi dădea lui un sens.

De ce aș recomanda această carte? Este un prilej să ne dăm seama că fiecare dintre noi ne putem scrie destinul, ne putem îndeplini visul, iar alegerile ne aparțin. Ne-am putea adresa întrebarea: dacă ai fi în locul pianistului ce ai face? Ai alege o viață plină de satisfacțiile pe care ți le poate da notorietatea trăind la modul real sau ai rămâne devotat amintirilor tale, prețuind obiectul talentului tău în ciuda unei vieți împlinite material?

Citiți romanul! E posibil să vedeți portițe care mie mi-au scăpat. Mi-ar plăcea să scrieți despre cum ați înțeles voi și să dezbatem.

Avram Damian, clasa a IX-a B, Club IMAGO, Liceul Tehnologic Nr.2, Tg-Jiu

Recenzie O vară cu Isidor

O vara cu Isidor

De Veronica D. Niculescu

 

     O vara cu Isidor este un roman foarte frumos și captivant . Întotdeauna citind descoperim noi și interesante idei.

Pentru sufletul meu, O vara cu Isidor este o carte care sensibilizează, atinge sufletul oricărui copil.  O carte ca un zbor de albatros, ca o rază de soare pe creștet, ca un zâmbet de copil care privește spre cer o pasăre uriașă zburând. Când am citit-o aveam fel și fel de emoții, plăcute și mai puțin plăcute , însă pe măsură ce pătrundeam în lumea fascinantă a Serenei și a condorului, gândurile mi se înseninau. Dar ceea ce m -a atras la această carte este modul frumos pe care Veronica D. Niculescu l-a imprimat în scrierea cărții. De asemenea , mi-a plăcut faptul că i-a insuflat  Serenei , personajului principal, sentimente de îngrijorare, prietenie cât și de mila, deoarece din pricina milei sale aceasta îl salvează pe bătrânul condor Isidor, de care mai apoi are grijă.

Un lucru remarcabil al acestei cărți este faptul că a fost scrisă din perspectiva unei fetițe de 13 ani, ceea ce mă duce puțin cu gândul la o asemănare între noi doua. Este extraordinar cum Isidor visează să vadă marea, și eu visez la valurile sale înspumate, are dorințe puternice de a zbura și chiar se roagă în noaptea dinaintea plecării în călătorie cu trenul la Sinaia:,, Cer senin sau cer cu nor, dă,  Doamne să zbor!”Îmi doresc și eu să zbor…ca un bătrân condor.

Cartea mi-a arătat un drum nou către imaginație si mi-a deschis noi căi pentru aceste tip de lectură, totodată aici am învățat cât de puternică poate fi prietenia dintre un om si un animal, atât fizic cât si emoțional . Vă recomand călduros să o citiți, astfel vă veți împrieteni și voi pentru mult timp- și în volumul II- cu un condor  care vă atinge sufletul cu aripa lui.

                  (Csiki Karina, Liceul Tehnologic Electrotimiș , Timișoara)

 

,,O carte este un dar pe care

Îl poți deschide mereu și mereu.”

Viața ca o pradă, de Marin Preda- prezentare Mădălin Maceșanu, cls.a IX- a B,Club Imago, Liceul Tehnologic Nr.2

 

,,Viața ca o pradă”, de Marin Preda,Club IMAGO

Cartea prezintă copilăria, încercările prin care trece autorul însuși în anii de școală, parcursul lui până la etapa devenirii unui autor adevărat. Începutul cărții scoate în evidență faptul că M. Preda reușește să treacă primele patru clase nu oricum, ci aflându-se  printre premianți, deși lui i se părea ca nu știe mai nimic și, în plus era și foarte sărac, desculț, acesta fiind și motivul pentru care iarna lipsea mult de la școală. Tatăl său nu avea bani ca să-i dea să cumpere cărți. Pleacă împreună cu tatăl său să se înscrie la școală la Câmpulung, dar va fi respins la vizita medicală din cauza problemelor cu ochii pe care le avea. În ,,drumul” său încercările sunt din cele mai puternice: un fals librar îi cere o mie de lei tatălui autorului pentru a-l ajuta sa se înscrie la o școală de învățători din țară, unde ar mai fi rămas locuri libere. Plecat la examen la Abrud va lua examenul de bursă cu nota zece și este primul pe listă. Se evidențiază prin faptul că scrie un eseu de optsprezece pagini în care vorbește despre frumusețea naturii, despre cum înțelege el forța cuvintelor.

A demonstrat că este un elev cu anumite pretenții de la profesorii săi, rămânând corigent la matematica timp de doua trimestre pentru că profesorul îi era antipatic prin felul în care le vorbea, pe un ton de superioritate, însă reușește ca în trimestrul al treilea să se concentreze, să învețe și trece examenul deși nimeni nu se aștepta. Are multe amintiri legate și de alți profesori, printre care se numără profesorul de istorie, pe care-l descrie ca înfățișare destul de scund, în care vedea însă un model pentru că trezea respectul tuturor, plecat însă la război. Cu un alt profesor, cel de geografie are loc un incident: deși era un om bun cu elevii are o anumită îndârjire împotriva lui Marin Preda, mai apoi însă cerându-și scuze.

Fiind talentat este susținut să scrie chiar de autorul Zaharia Stancu, care îi dă o lună liberă pentru a-și pune gândurile pe hârtie, dar nu avea nicio inspirație, astfel că este dat afară de la serviciu. Cu toate acestea, peste puțin timp este angajat ca secretar de presă la minister, dar își dă demisia peste câteva luni.
Își amintește de mulți scriitori pe care i-a cunoscut și despre care vorbește, dar în special de Ion Caraion care îi dă o veste nemaipomenită, aceea că i se va publica volumul de nuvele ,,Întâlnirea din pământuri”. Citește multă literatură datorită fratelui unui librar care îl ajutase și vorbesc despre Gogol, Tolstoi, Cezar Petrescu, Balzac, Flaubert.

Citindu- l pe Swift își amintește că înainte de a pleca în armata, își lăsase lucrurile unui scriitor care i le vanduse. Își vizitează frații, pe Ilie, apoi pe Nila care îl îndeamnă să-și cumpere prima pereche de ochelari. Lucrează în mai multe locuri pentru a câștiga bani. I se prezintă lui Nechifor Crainic care era ministru, încercând să-și vândă o nuvelă, dar acela îl refuză pe autorul Marin Preda. Reușește să aibă chiar doua servicii odată, câștigând bani pentru a locui singur și să-și cumpere haine.

Se împrietenește cu Marin Radu Paraschivescu și își publică astfel schița ,,Pîrlitu'”. Sunt legați de discuțiile despre filozofie, dar și cele legate de  literatură.

Se prezintă la recrutare ca subofițer, dar, neavând studiile terminate, este refuzat. Devine secretar de redacție la ziarul ,,Evenimentul Zilei”.
Mai târziu, în 1949, când se află la Sinaia, autorul Marin Preda rememorează amintiri, întâmplări și tot nu se hotărăște despre ce să scrie. Are un manuscris în care completează și când se află la București, dar și la Sinaia, pe care îl termină, dar îl lasă neglijat timp de cinci ani într- un sertar, pentru că era de părere că nu era conținea tot ce voia să spună.

Peste ceva timp, prin 1955 își găsește puterea interioara, amintirile îi sunt clare și,  în timp ce era redactor la ,,Viata Românească „, își ia concediu ca să termine cartea, care va apărea peste opt luni de zile în luna decembrie, fiind vorba despre romanul ,,Moromeții”.

Recomandarea mea legată de romanul ,,Viața ca o pradă” se referă la modul interesant în care Marin Preda reușește să pună pe hârtie fragmente din viața sa, oferind atât de multe detalii, astfel încât cititorul devine curios și înțelege că uneori viața este dificila și, ca să devii ceea ce-ți dorești este nevoie de curaj și să nu renunti, să lupți pentru ceea ce te reprezintă.

Maceșanu Mădălin, clasa a IX- a B.

„Pulbere de stele” de Neil Gaiman, recenzie

„Pulbere de stele”, scrisa in 1999, este primul roman scris doar de Neil Gaiman și este însoțit, de obicei, de ilustrații realizate de Charles Vess. Pulbere de stele are un ton și un stil diferite de majoritatea prozelor de ficțiune ale lui Gaiman, fiind scris în tradiția fantasy englezească pre- J.R.R. Tolkein și călcând pe urmele unor autori ca Edwart Plucknett și Hope Mirrlees. El povestește aventurile unui tânăr din satul Wall, care mărginește magica Lume a Zânelor.

În 2007, cartea a fost ecranizată în filmul. primind în general aprecieri pozitive.Gaiman a făcut unele referiri la posibilitatea unei continuări sau, cel puțin, la o altă carte în care să apară satul Wall.

„Pulbere de stele” sau „Stardust” după cum este numele original al acestei cărţi, stă la baza filmului cu acelaşi nume, film ce şi-a creat foarte mulţi fani. Nu ştiu de ce uitasem de existenţa acestei cărţi însă mă bucur foarte mult pentru că a apărut şi în ediţie hardback întrucât acum câţiva ani buni apăruse iniţial ediţia paperback care avea o copertă cu actorii din film.

Cum se întâmplă de multe ori, şi de această dată există diferenţe între film şi carte însă am considerat că difetenţele au fost unele plăcute, atât în carte cât şi în film.

Protagonistul acestei cărţi este Tristran Thorn, un tânăr care duce o viaţă liniştită în Satul Zidului alături de tatăl său şi mama sa (vitregă). Îndrăgostit până peste urechi de o anume Victoria Forester, acesta îi face o promisiune care pare imposibilă: să îi aducă o stea care căzuse din cer. Acceptul Victoriei îl trimite pe Tristran în aventura vieţii lui unde nu doar că va găsi steaua ci va afla mai multe şi despre mama sa adevărată şi despre originea lui.

M-a atras foarte mult această carte şi am considerat-o ca fiind o lectură relaxantă. Nu mai citisem până acum nicio carte de-a autorului Neil Gaiman şi pot spune că această primă lectură m-a atras într-un mod aparte.

Cartea cuprinde elemente fantastice şi cred că cel mai mult m-a impresionat faptul că o stea poate deveni o fiinţă umană atunci când cade pe pământ însă nu în orice loc…doar în ţinutul zânelor. Un alt element magic ce mi-a plăcut foarte mult a fost inorogul care i-a parte la acţiune încă din momentul în care se luptă cu un leu.

Acţiunea este dezvoltată pe mai multe planuri, planuri ce îi urmăresc pe Tristran şi pe stea, pe o vrăjitoare plecată la drum să îşi capete frumuseţea şi pe Lordul Septimus care a avut succes în a-şi omorî aproape toţi fraţii.

Steaua căzută din cereuri, este urmărită de foarte mulţi numai pentru interese proprii. Aceasta vede lumea de pe Pământ cu alţi ochi din momentul în care ea ajunge aici. Legată de Tristran cu un lanţ magic ea este nevoită să şchiopăteze alături de acesta pe tot parcursul drumului extrem de lung, un drum plin de pericole dar şi de momente frumoase, un drum care îl va face pe Tristran să simtă că apropierea lui de casă şi de preaiubita Victoria îi creează de fapt un gol în suflet.

Mi-a plăcut atmosfera pe care această care a creat-o în jurul meu cât timp am citit-o şi, cu toate că unii spun
despre carte că nu are niciun sens, că personajele nu sunt îndeajuns de bine conturate sau că povestea nu îi impresionează, eu pot afirma că am avut sentimente total opuse.

Simplitatea personajelor, inocenţa şi lipsa lor de o gândire clară, i-au dat cărţii o magie aparte, o magie jucăuşă.

Un lucru relativ amuzant pe care l-am realizat după ce am citit cartea a fost faptul că am crezut că numele protagonistului este Tristan şi nu Tristran!! Puteam să bag mâna în foc că numele lui este primul menţionat şi am aflat că personajul fusese de fapt redenumit Tristan în film (de unde şi confuzia mea).

Nu vă dau mai multe detalii despre personaje şi despre lumea magică creată de Gaiman ci vă invit să lecturaţi şi voi „Pulbere de stele” şi să vă relaxaţi în timp ce visaţi şi vă amuzaţi cu ochii deschişi!

 

Romanului i-a loc în satul Zidului într-o lume magică, cea a muritorilor şi cea a zânelor, iar aceste două lumi sunt separate doar de o spărtură în zid.

Anual are loc un festival unde muritorii și zânele se pot îndrăgosti și așa a apărut povestea eroului principal Tristan Thorn, care era îndrăgostit de Victoria Forester, căreia îi promite să-i aducă steaua pe care ei au văzut-o căzând în Ţinutul Zânelor.

Când Tristan se pregătea de călătorie spre ținut, descoperă adevărul despre naşterea lui și când ajunge în această lume magică își descoperă talentul de a găsi foarte ușor drumul.

Tristan, descoperă în Ținutul Zânelor.

Tristan o iubea atât de mult pe Victoria încât nu vedea frumuseţea stelei pe care o găsise în Ținutul Zânelor, însă el observă că steaua purta însemnul regelui și din această cauză ei vor trece prin multe confruntări, învingând împreună prin încredere cavalerii sumbri, fiii regelui Stormhold şi vrăjitoarele care voiau inima stelei.

Când ajunge la Zid, Tristan se întâlneşte cu Victoria, care îi mărturiseşte dragostea ei pentru un alt bărbat, cerându-i s-o ierte pentru promisiunea că va face cum dorește el dacă îi aduce steaua din Ținutul Zânelor.

În acest moment Tristan își dă seama că nu mai este îndrăgostit de Victoria, ci de stea și se întoarce în Ţinutul Zânelor, unde află că mama lui adevărată este moştenitoarea regatului.

Tristan și cu steaua mai trec și prin alte întâmplări împreună, dar ca fiecare basm și acesta se sfârșește cu bine.

Pentru minea, cartea a avut un inceput destul de plictisitor, dar, trebuie sa recunosc, devine mult mai buna, cu trecerea timpului, si iubesc cat de creativa este.

Eu recoman acceasta carte, chiar daca are un inceput mai slabut.

Starcea Rolea Tudor

Liceul Tehnic Electrotimis

Timisoara

„Culoarea sentimentelor”, de Kathryn Stockett

376312.jpg

„Culoarea Sentimentelor”, Kathryn Stockett, editura „Univers”, anul 2011, traducători: Alin Fumurescu și Cristiana Vișan.

Revin cu o nouă recenzie, după o îndelungată absență – școala și activitățile extrașcolare mi-au ocupat mare parte din timp. Dar, mereu am găsit momente când să mă relaxez citind o carte, chiar dacă asta înseamnă un total de cinci ore dormite pe noapte.

Așa că, am ales să vorbesc despre romanul de debut al lui Kathryn Stockett, „Culoarea sentimentelor”, o carte care impresionează de la stilul de scriere, la personajele create. Cu o acțiune ce se desfășoară în anii ’60, într-un orășel din Mississippi, la prima vedere, nu am zice că se va întâmpla ceva special. Descoperim o lume bazată pe segregare: lumea albilor înstăriți și lumea servitoarelor de culoare, care cresc copiii albilor și le îngrijesc casele acestora. În viața acestor femei, abuzurile, amenințările și violențele emoționale și fizice reprezintă normalitatea, deși sunt conștiente că ceva nu este în regulă.

Dar aici intervine domnișoara Skeeter, o tânără scriitoare aspirantă, cu prea puține șanse de a se mărita „bine”. Observă totul dintr-un unghi cât se poate de neașteptat: tocmai din elita doamnelor albe. Viața servitoarelor nu îi este necunoscută, ea însăși are o poveste tristă cu una dintre ele. Dar cu Aibeleen, servitoarea celei mai bune prietene, poate vorbi fără rețineri. Află, astfel, o parte din poveștile neștiute ale servitoarelor de culoare. Așa îi vine ideea salvatoare pentru sine și pentru toate ajutoarele nevăzute din casele albilor. O carte ce conține douăsprezece interviuri necenzurate cu servitoare este ceea ce o poate trimite pe Skeeter departe de societatea toxică în care trăiește. O întâlnim, în acest fel, și pe Minny, cea mai talentată bucătăreasă din Jackson, care ascunde un secret tulbure.

Viața servitoarelor este dezvăluită în toate detaliile: de la creșterea copiilor albi ca și cum ar fi ai lor, la mușamalizarea faptelor culpabile. Femeile le-au trăit pe toate. Dar în viețile lui Skeeter, Aibeleen și Minny apar probleme. Va risca, oare, vreuna dintre ele să își piardă viața, slujba sau integritatea?

Diferențele dintre cele trei protagoniste nu se opresc aici. Romanul fiind scris din trei perspective diferite, vedem ușor modul cum fiecare se exprimă, gândește și simte. Adăugăm, bineînțeles, și experiența de viață, lucrurile din culise, care nu pot fi transpuse în cartea domnișoarei Skeeter.

Pot concluziona printr-un singur îndemn: cititi „Culoarea sentimentelor”. Este, cu siguranță, un roman care va rămâne în inimile voastre mult timp de acum încolo și care vă va bântui cu întrebări, uneori, fără răspuns. Oare noi am fi reacționat la fel în situația lor?

Evelyn Marina Urucu, Colegiul Național „Traian”, Drobeta Turnu Severin.