„Gorila”, de Liviu Rebreanu

images (1).jpeg

„Gorila”, Liviu Rebreanu, editura „Liviu Rebreanu”, anul 2018.

Liviu Rebreanu este, fără doar și poate, autorul meu preferat, urmat îndeaproape de Camil Petrescu, Marin Preda și Marcel Proust. Însă, Rebreanu mă face, de fiecare dată, să simt atât de multe trăiri citind cărțile lui, încât nu am mai ținut cont de criticile romanului „Gorila” și l-am început cu mari speranțe. Și nu m-a dezamăgit în niciun fel.

Consider că „Gorila” este un roman neînțeles. Posibil să fie de vină și contextul politic în timpul căruia a apărut, sfârșitul anilor 1930 fiind oricum, doar liniștit nu. Însă, pentru mine, acest roman a însemnat o nouă întâlnire cu stilul necruțător al lui Liviu Rebreanu. Dureros de obiectiv, pasivitatea autorului privind întâmplările relatate poate fi încurcată cu o simpatizare a grupărilor politice din acea vreme. Sau, chiar invers, cu o dezaprobare totală. Poate chiar acest lucru a fost intenționat de Liviu Rebreanu, să creeze un roman ce poate să fie citit de un legionar, de un liberal și de un comunist și fiecare să înțeleagă ce dorește.

Ni se prezintă viața lui Toma Pahonțu, un ziarist și politician din mijlocul perioadei interbelice. Luptând din răsputeri pentru libertatea benefică lui, Pahonțu ajunge să se îndepărteze, încet-încet, de oamenii dragi. Dar momentul decisiv îl reprezintă întâlnirea cu Cristiana Belcineanu, pentru care Pahonțu ajunge să nutrească sentimente puternice. Ea fiind soția unui adversar politic, recunoaștem aici tiparul iubirii imposibile pe care este clădit romanul „Adam si Eva”. Dar în „Gorila” nu se redă doar o poveste de dragoste sfâșietoare, ci și adevarata viață politică interbelică. Cu guverne trecătoare și o stabilitate îndoielnică, cadrul nu poate fi considerat unul perfect. Însă, prezintă realitatea într-un mod cât se poate de verosimil.

Personajele construite de Rebreanu, pentru mine, sunt niște oameni în carne și oase. Deciziile și defectele sau calitățile pe care și le însușesc le fac atât de vii și de adevărate, încât este greu să crezi că nu a existat un Toma Pahonțu în realitate. Titu Herdelea, prezent și în acest roman, cunoscut anterior în „Ion” și „Răscoala”, rămâne la fel de dinamic și de pasionat de ceea ce iubește, chiar dacă viața bucureșteană și-a pus amprenta asupra sa.

Închei printr-un îndemn: citiți „Gorila”! Nu o să regretați. Nu este un roman cunoscut, dar merită citit, dacă nu pentru a întâlni personaje pe care poți doar să le iubești și să le urăști, în aceeași timp, măcar pentru  o mai bună înțelegere a situației politice. Spre final ajungem la concluzia că „gorila” nu este doar viața politică, ci fiecare dintre personaje. Practic, fiecare dintre noi ascunde în sine o gorilă, care iese la iveală în cele mai nepotrivite momente.

Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Clubul „Miradoniz”, Drobeta Turnu Severin. 

 

„Inimă de cerneală” de Cornelia Funke

Pot începe cu faptul că „Inimă de cerneală” este o carte superbă.

Aparent nu numai Mo și Maggie pot scoate personajele din cărți, ci și autoarea care ne arată niște personaje bine conturate și acțiuni bine descrise.

În afară de Mo și Maggie, protagoniștii noștri, mai apar și niște personaje ușor de îndrăgit: Elinor, mătușa lui Maggie, o bibliomană și o femeie directă si stăpânită pe sine, care din punctul meu de vedere aduce umor poveștii și Deget-de-Praf, cel căruia îi place să se joace cu focul și care deține un jder simpatic pe nume Gwin.

Ca în orice poveste, întâlnim și răufăcători, în cazul nostru Capricorn și mâna sa dreaptă Basta. Capricorn este cu siguranță un criminal cu inima neagră ca cerneala. Acesta adoră să se impună, dar mai ales iubește lumea noastră, căci are arme și libertate. Am apreciat faptul că autoarea a nuanțat mentalitatea acestuia, arătându-ne cu exactitate sufletul său negru, cruzimea sa.

De asemenea, mi-au plăcut și descrierile. Puteam să vad personajele și aspectul lor, cât și satul lui Capricorn, locul unde s-au desfășurat majoritatea acțiunilor.

Un alt aspect interesant constă în existența unor citatea din alte cărți poziționate la începutul capitolelor, care prezintă pe scurt tema capitolului respectiv.

Este o lectură ușoară și frumoasă, pe care o recomand, dar la un moment dat mi-am pierdut răbdarea și am început să sar peste anumite secvențe. Cauza? Acțiunea tinde uneori să se lungească inutil.

„Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” de Fredrik Backman

Este o carte înduioșătoare pe care am citit-o cu un zâmbet pe față, dar și cu lacrimi în ochi. O carte care îți arată că visele sunt mai importante decât realitatea și că-n orice moment al vieții, nu este bine să-ți pierzi speranța.

Elsa este personajul principal al cărții, o fetiță de aproape opt ani, curioasă și inteligentă, prea matură pentru vârsta ei. Până acum, copilăria Elsei a fost conturată de bunica sa, o femeie de aproape 78 de ani.

Bunica Elsei a fost cea care i-a arătat că ca fi diferit este o calitate și nu un defect. Astfel , creând o lume imaginară și un limbaj secret, îi dă Elsei o putere, cea a imaginației.

Poveștile bunicii o fascinau pe Elsa și o ajutau într-o oarecare măsură să uite de răutățile colegilor care, neînțelegând-o, îi fac mici șicane.

Lumea Elsei este zguduită din temelii atunci când bunica moare din cauza inamicului nemilos, cancerul. Însă bunica pregătise un plan pentru acest moment trist, reușind să invelească durerea cauzată de moartea ei cu bucuriile unor aventuri.

Cartea este scrisă cu multă sensibilitate și duioșie, reușind să stârnească lacrimile și celor mai puternici cititori.

,,Hoțul de cărți”, de Markus Zusak – recenzie de Liana Pricopi

Acțiunea se petrece în Germania nazistă, în anul 1939, iar personajul principal este Liesel Meminger, o fetiță care la începutul romanului avea 9 ani. Tatăl ei este arestat de autorități, iar mama se temea că ea și cei doi copii vor avea aceeași soartă, de aceea hotărăște să îi dea în grija unei familii ce stătea între o localitate de lângă Munchen.

Aventura lui Liesel începe în momentul în care fratele ei a murit și ea a participat la dureroasa înmormântarea a acestuia, unde a  observat cartea,, Manualul groparului”, fiind prima carte pe care a furat-o. Pe măsură ce Hans Hubermann, tatăl adoptiv, o învață pe ascuns să scrie și să citească, fata devine din ce în ce mai atașată de cărți și de cuvinte, fiind singurele pe care se poate baza și cele care reușesc să o salveze din ghearele disperării.

Am rămas captivată pe tot parcursul lecturii pentru că, intrând în universul cărții, am trăit cu emoție toate evenimentele. Nu voi uita niciodată această carte și va avea mereu un loc special în inima mea.

„Patul lui Procust”, de Camil Petrescu

descărcare.jpeg

„Patul lui Procust”, Camil Petrescu, editura „Agora”, anul 2012.

În „Patul lui Procust”, Camil Petrescu reușește să prezinte societatea interbelică cu o luciditate a analizei de invidiat. Fred Vasilescu este prototipul omului monden, o adevărată Ela în variantă masculină, dacă facem comparație cu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Privit ca fiind o persoană superficială, Fred nu dorește decât să fie văzut așa cum este: cult, cu o viață tumultoasă și sentimente și mai încurcate. De la plimbările cu magnați americani ai petrolului și până la divanul unei dame de companie, Fred a ajuns să cunoască persoane din toate păturile sociale. Totul culminează cu aflarea poveștii unui sinucigaș, George Ladima, ce are o legătură stranie cu el – o scrisoare cu un destinatar ce îi este mult prea cunoscut lui Fred: doamna T.  Vasilescu este îndrăgostit de acestă femeie, ce a trecut prin multe încercări în timpul vieții. De prea puțini considerată fiind frumoasă, dar cu o fire foarte inteligentă și descurcăreață, doamna T. este marea iubire a lui Fred.

Și, astfel, ajungem la concluzia că „Patul lui Procust” este, de fapt, un schimb de scrisori și jurnale. Corespondând atât cu doamna T., cât și cu Fred, autorul poate să compare adevărurile personale și să afle realitatea, care este, la rândul ei, alterată. Cert este că anticalofilia lui Camil Petrescu, acest „autor” devenit personaj în roman, se poate vedea cu ochiul liber. Limbajul, însă, nu și-l modifică pentru a îndeplini acest criteriu: sensibilitatea scrisului m-a făcut să plâng la ore târzii ale nopții.

„Patul lui Procust” rămâne un roman care nu trebuie ratat. O să adorați această carte, mai ales dacă doriți să aruncați o privire atentă asupra societății mondene din Bucureștiul interbelic, înainte de momentele dramatice ale celui de-al Doilea Război Mondial. Am iubit opera lui Camil Petrescu, care m-a obligat să îmi pun întrebări pentru a descurca misterul poveștii. Totuși, întrebarea fundamentală rămâne: Adevărul meu poate fi diferit de al tău, chiar dacă simțim la fel și trăim aceleași experiențe?

Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Clubul „Miradoniz”, Drobeta Turnu Severin.

„Delirul” de Marin Preda

images.jpeg

„Delirul”, Marin Preda, editura „Cartex”, anul 2019.

Marin Preda este un autor arhicunoscut. Iar renumele îi este pe măsură, fiind autorul unor romane de succes, cu adevărat edificatorii. Am adorat ciclul „Moromeții”, iar când am aflat că multe dintre personajele prezente în roman vor apărea și în „Delirul”, am dorit, imediat, să îl citesc.

„Delirul” este mai mult decât un roman istoric. Este, în esență, un roman al experiențelor, al trăirilor. Personajele sunt conturate într-un mod ce le face să pară cât se poate de reale. Sentimentele pe care le trăiesc sunt redate cu subtilitate, alături de toate evenimentele istorice.

„Delirul” urmărește povestea lui Paul Ștefan, rudă cu familia Moromete. Plecând din Siliștea-Gumești, Ștefan dorește să își creeze un rost, în București, ca ziarist. Îi întâlnim, astfel, pe Achim, Paraschiv și Nilă, câteodată chiar și pe Ilie Moromete, care aduc o notă tipic țărănească în atmosfera citadină. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ștefan nu poate decât să asiste la schimbările fundamentale ale regimului și să trăiască, în același timp, propria dramă personală. Prins într-un triunghi amoros, tânărul trece prin toate stările emoționale posibile.
Dar, în același timp, pe front se dau lupte crâncene. Ștefan este trimis drept corespondent de război, dar realitatea de acolo diferă de cea transmisă la București. Brutalitatea războiului îl schimbă pe Ștefan.

Marin Preda a dorit să scrie și un al doilea volum al romanului „Delirul”, dar timpul nu i-a permis. Însă, nu veți simți lipsa acestui volum nescris. Dimpotrivă, chiar o să vă bucure acest final deschis. Și, pentru a face o comparație cu un alt roman de război, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, scris de Camil Petrescu, luptele sunt redate cu o și mai mare luciditate, dacă este posibil, în „Delirul”. Moartea este omniprezentă și nu ocolește pe nimeni, indiferent de statut social sau material.

Despre stilul de scriere al lui Preda s-au spus multe. Eu consider că este unul viu, care te face să trăiești evenimentele relatate. Marin Preda conturează personajele într-un fel pe care nu poți decât să îl admiri. Chiar dacă nu sunt perfecte, chiar dacă au defecte fatale, acestea sunt atât de reale încât nu pot decât să se contopească în timpurile tulburi ale celui de-al Doilea Război Mondial.

„Delirul” nu este un roman ce trebuie ratat. Marin Preda scrie, ca de fiecare dată, cu măiestrie și ne poartă din mahalalele bucureștene, în biroul lui lon Antonescu și pe Frontul de Est. Terminând romanul, rămâi cu dorința de a citi și mai mult despre aceea perioadă. Și, pentru mine, a însemnat o mai bună înțelegere a acelor vremuri și a ceea ce s-a întâmplat in Romania anilor 1940.

Evelyn Urucu, Colegiul Național „Traian”, Clubul „Miradoniz”, Drobeta Turnu Severin.