Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2021, trad. Gabriel Daliș
Am închis volumul lui Kaminsky și versul „Sunetul pe care nu îl auzim ridică pescărușii din mare” mă urmează încă o vreme; nici nu știu dacă împușcătura sau faptul că nu se aud mă îngrozește mai tare.
Pentru unii surzenia e un handicap, dar dacă știi să-ți privești propriul minus ca pe o mină neexplorată unde este posibil să găsești diamante, ai toate șansele să o transformi în arma cu care lupți: niște cercuri concentrice al căror centru comun e băiatul surd, împușcat, aflat sub protecția punctelor conciclice care-l înconjoară surde.
Surzenia exploatată te poate face cu două degete mai frumoasă sau te transformă într-un gest deșănțat către cer sau, poate, e singura ta baricadă pe străzile invadate ale Odessei.
Orice ar fi surzenia și orice te-ar face să devii, Ilya Kaminsky nu o folosește doar ca pe o armă, nu doar ca pe o formă de protest, surzenia lui devine o licență poetică înainte de a fi orice altceva, e o formă de a crea baricadă din artă pe străzile Odessei din Republica Surdă.
Întrebându-mă ce e un poem, mi-aș răspunde subiectiv, tot cu un vers de-ale lui ”O liniște între două bombardamente”. După ce am terminat de citit poemele din „Republica Surdă”, am realizat cu adevărat ce este un poem și ce este o liniște.
Surzenia care te salvează e poemul sau poate gălăgia unui întreg marș sub care crește, dacă e să-i dăm crezare Marianei Marin „poemului îi crește capul chiar și sub cizmele în marș;” asta înseamnă că poate să apară și în timpul unui raid când degetele cetățenilor surzi ai Odessei sunt îndreptate câte două în jos, conținând mesajul mut „Ascunde-te”.
Această carte a fost chibritul cu care am aprins lumânarea ca să nu mai fiu oarbă cu privire la Ucraina, la Odessa, la Republica Surdă, dar bombardată de la graniță. Poate, după această carte am rămas un moment surdă, dar mi-am sporit vederea; poate nu mai aud împușcătura, dar văd mult mai clar pescărușii care se ridică de pe mare, îi văd mai repede, mai mari, mai clari. Văd ca o surdă a cărei țară încă nu e marea scenă, dar privește umilă din antepenultimul rând al sălii de teatru, piesa mută care rulează într-un ritm lent, distructiv, colorat.
Sunt conștiincioasă, așa că o să mă apuc preventiv de învățat limbajul semnelor: încep cu „Pământ„ și involuntar mă pișc de încheietură: aștept să devin o poveste, deschizându-mi palmele aflate în rugăciune.
Mitu Amilin-Teodora, 14 ani, Școala Gimnazială ”Grigore Hagiu,” Tg Bujor, Jud Galați
Clubul ”Liber la literă!”
Comentarii recente